Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?
Cum am primit unele răspunsuri mai ample decât mă aşteptam, am ales să distribui scriitorii, câte trei, în ordinea primirii textelor.
Irina Georgescu: La a doua citire, cobor în scenă
(despre rescriere) Citirea în notă critică presupune chestionarea întregului, a dinamicii personajelor, observarea spațiului, luminii, analiza veridicității, a naturaleții dialogurilor. Dacă în perioada de creație mă întind în voie și în joacă de-a lungul paginilor, la recitire, intervin calculele, mintea încearcă să demonteze pașii pe care i-a făcut în scris, testează suprafețele care intuitiv păreau fragile de la început și care cer a fi refăcute sau șterse. Scriitorul-detectiv cercetează cu lupa orice legătură mai slabă și încercă să o deconstruiască, unde sunt puncte slabe în scenariu? Ce altă întorsătură pot lua lucrurile, unde am scris prea multe, ce mai pot ascunde? Îl țin pe cititor interesat sau îl plictisesc cu o descriere care poate lipsi? E finalul prea vag sau prea explicit? Dar oare există o legătură între începutul poveștii și finalul ei? La Noaptea dintre lumi am rescris finalul de trei ori și, când a ieșit cum mi-am dorit, am rescris primul capitol, astfel încât povestea să fie circulară.
Prima lectură e emoțională, o verificare a coerenței și legăturilor dintre segmentele scenariului, o explorare a poveștii, aici pot intui ce lipsește, dar și ce e prea mult spus, detectarea presupunerilor nefondate, a întâmplărilor nerealiste. La a doua citire, cobor în scenă, revăd documentarea (întotdeauna salvez rezultatele documentării, să le pot găsi ușor), iar a treia înseamnă tăiere – de adjective, eventuale repetiții sau informații care nu au relevanță, șlefuiri și înlocuiri (lucrez cu dicționare). Uneori adaug descrieri, scene noi, chiar capitole.
La proza scurtă, rescrierile nu au funcționat. Povestirea ori mi-a ieșit de la început, ori am renunțat pe parcurs. M-am chinuit cu rescrieri (mi s-a întâmplat să rescriu de cinci ori un text și tot nu am fost mulțumită, cauza fiind subiectul de fapt) până am renunțat. La roman însă, e spațiu și posibilitățile sunt mai mari, pot introduce un personaj nou în perioada de editare și asta să mă oblige să rescriu niște capitole. La romanul pe care tocmai l-am finalizat, tocmai această idee m-a făcut să revin în fiecare capitol și să plasez roluri unei femei supraviețuitoare, pentru care am scris un final mai bun.
x
(despre documentare) Înainte de a scrie romanul Noaptea dintre lumi, am fost la Constanța și m-am plimbat prin locurile pe care le aveam deja în minte și unde avea să se petreacă povestea. Am făcut fotografii cu casa în care mi-am imaginat că s-a născut Ana, am urcat în Minaret, să știu ce vor vedea copiii când se vor juca acolo, am filmat ca să revăd mai târziu și strada care va fi fost inundată de noroi, dar și ferestrele locatarilor. În timp ce scriam romanul, am folosit repere ale memoriei, am intrat pe YouTube să revăd anumite locuri, cum ar fi Piața Ovidiu sau faleza cu statuia lui Mihai Eminescu. În etapa de editare am verificat pe Google Maps distanțele între Spitalul Județean și Plaja Modern sau între centru și cartierul Tomis III. Documentarea pentru roman a însemnat așadar o călătorie în locurile pe care aveam să le revizitez în scris.
Pentru ficțiunea istorică pe care tocmai am finalizat-o, însă, documentarea a fost amplă, subiectul fiind legat de urmările Dictatului de la Viena, din 1940. Timp de câteva luni am citit despre acel an de cotitură în istoria României, am căutat și parcurs volume scrise de istorici români și maghiari și pagini ale ziarelor acelor timpuri, am vizionat documentare istorice, astfel încât, când am început să scriu, eram deja cu mintea în epocă, în conacul unui grof din Ardeal, îmi cunoșteam personajele și le conduceam spre o rețea subterană. Timpul petrecut cu scrierea a fost cam același dedicat documentării. Și cam tot pe-atât să cizelez manuscrisul.
Există timpi de odihnă între recitiri, odihnă a manuscrisului, iar distanțarea mea de el cristalizează niște imagini pe care le zăresc din unghiuri diferite când reiau lectura. În intervalele de pauză, continui să mă documentez, poate aflu ceva nou și am motive să revin la poveste. Ascult muzică și citesc cărți care mă păstrează în atmosfera pe care am creat-o și care mă obsedează și după publicare.
Iulian Popa: Nu mă apuc niciodată de scris până nu știu tot traseul poveștii
Orice text pe care-l scriu începe cu planificarea. Este cea mai extinsă etapă și include documentarea, dezvoltarea structurii textului, indiferent de natura lui, și a personajelor. Construiesc o povestire scenă cu scenă și nu mă apuc niciodată de scris până nu știu tot traseul poveștii. Cu această etapă completată, scriu textul și încerc pe cât posibil cea mai bună versiune din prima. Rareori mă răzgândesc asupra structurii povestirii, însă pot face schimbări în urma unor observații primite de la persoana care-mi citește povestea înainte de a o trimite la publicare sau de la editor.
Revizia este în bună parte pentru corecturi și pentru exprimări. De obicei, una sau două, maximum. De la trei revizii în sus, apare riscul de a avea regrete după prima versiune.
Dumitru Crudu: Doar în timpul rescrierii, textele mele capătă culoare în obraji
Cele mai multe dintre textele mele le-am scris din prima, dintr-o răsuflare, foarte repede, dar, firește, nu le-am publicat așa cum le-am scris, ci le-am băgat în sertar și le-am lăsat să zacă acolo o vreme, apoi, când le-am scos, am vrut să le arunc la coșul de gunoi, pentru că nu-mi mai plăceau neam. Pe unele le-am și aruncat, dar pe cele pe care le-am păstrat am început să le rescriu propoziție cu propoziție, tăind fără milă și eliminând tot ce mi se părea mie că ar fi fost de prisos, pentru a le salva. La rescrierea celor mai multe texte de-ale mele am lucrat mai mult decât la scrierea lor propriu-zisă. Pe unele le-am scris într-o săptămână sau o lună, dar le-am rescris și câte o jumătate de an sau un an. Aș putea spune chiar că, doar în timpul rescrierii, textele mele capătă culoare în obraji, respiră, pulsează, palpită, vibrează, adică, într-un cuvânt, prind viață, iar eu mă simt artist, creator, autor, care poate să suprime ceea ce nu merge, să infuzeze sânge în cuvinte sau să le schimbe cu cele pline de energie și de forță. Nu există piesă de teatru, roman sau poezie de-a mea pe care să nu o fi rescris de o mulțime de ori, chiar și în PDF, de atât de multe ori, încât între prima și ultima versiune să se caște o distanță atât de mare, ca între două texte autonome, pe care le-aș putea publica lejer, dacă aș vrea, fără ca cineva să-și dea seama că e vorba de unul și același text. Dar, ce-i drept e drept, îmi rescriu doar eu manuscrisele și nu apelez la ajutorul nimănui, deoarece cred cu tărie că rescrierea îl face pe un om să fie scriitor.
Credit foto Irina Georgescu: Ema Cojocaru
Despre rescriere, vor mai povesti: Dan Ciupureanu, Marian Coman, Michael Haulică, Alina Pavelescu, Flavius Ardelean, Camelia Cavadia, Radu Găvan, Mihai Radu, Diana Geacăr, Adina Popescu şi Vasile Ernu.
Citiţi şi ce au scris despre rescriere: Radu Țuculescu, Nicolae Stan şi Tatiana Ţîbuleac, Dan Stanca, Şerban Tomşa şi Andreea Răsuceanu, Simona Antonescu, Cornel George Popa şi Marian Ilea
- Poate dincolo e mai bine? – despre „În căutarea nefericirii” de Ioana Drăgan - 2 octombrie 2023
- Orice viaţă poate fi spusă în doar câteva rânduri – despre „Câine negru, porumbel rătăcitor” de Radu Găvan - 15 septembrie 2023
- Romanul unei întrebări: „Cine sunt eu?” – despre „Sunt şi copii în zigzag” de David Grossman - 20 august 2023
