Editura Nemira publică Istoria cuplurilor regale. Puterea la patru mâini, de Jean-François Solon, povestea a 11 cupluri regale care au scris istoria împreună, din Antichitate și până în epoca modernă. Vă oferim un fragment în avanpremieră.

Este arta guvernării un privilegiu exclusiv masculin? Ce ar fi un suveran fără consoarta lui? Cum ar fi arătat istoria, dacă femeile nu ar fi stăpânit din umbră sau la vedere?

Jean-François Solon caută pentru prima dată femeia de lângă bărbatul de la putere și invers, pentru a ne dezvălui istoria „la patru mâini“ a cuplurilor în decurs de paisprezece secole: de la Iustinian și Teodora la Nicolae al II-lea și Alexandra. Volumul analizează cazuri precum Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta, Napoleon al III-lea și Eugenia sau împăratul Franz Joseph și împărăteasa Sissi.

Povestea captivantă a cuplurilor regale îmbină fermecător registrul domestic și personal cu istoria, politica și religia, pentru că intimitatea celor care conduc este întotdeauna strâns legată de datoria față de patrie.


FRAGMENT

O căsătorie politică

Pretendenţii la mâna Isabelei, moştenitoarea Castiliei, nu lipseau. Printre ei, un francez, ducele de Guyenne, fratele regelui Ludovic al XI-lea, dar şi suveranul Portugaliei, Alfons al V-lea. Un grande de Spania, don Pedro Giron, a crezut în şansele sale până când a murit în 1466. După cum se ştie, Isabela s-a căsătorit cu Ferdinand de Aragon. Alegerea a fost a ei. Iniţiativa i-a aparţinut Isabelei, nu lui Ferdinand. Iar asta deoarece Castilia se bucura în Peninsula Iberică de o incontestabilă preeminenţă. De trei ori mai întinsă decât Aragonul, cu o populaţie de cinci sau de şase ori mai mare, infinit mai dinamică graţie oraşelor dezvoltate şi creşterii de animale bazate pe transhumanţă, care furniza lâna, principalul produs de export, Castilia ocupa o poziţie superioară pe care era imposibil ca un moştenitor al coroanei Aragonului să nu o dorească.

Alegerea făcută de Isabela se explică prin pasiunea ei pentru Ferdinand? Aşa le-a plăcut să creadă spiritelor romantice, mişcate de înţelegerea niciodată dezminţită dintre soţi. În fapt, decizia Isabelei nu are nicio legătură cu dragostea. Pe atunci, constituirea unui cuplu nu ţinea cont de sentimente. De altfel, tinerii nici nu s-au văzut înaintea nunţii. Amândoi erau de înălţime mijlocie, Ferdinand, foarte brunet, Isabela, blondă, cu pielea albă. Amabil cu suverana lui, Hernando del Pulgar a descris-o ca „bine făcută şi bine proporţionată […], cu privire plăcută şi directă, cu trăsături armonioase, cu chipul foarte frumos şi zâmbitor“, dar poate linguşirea îi ghida pana, iar Ferdinand n-a avut noroc de un portretist asemănător.

A fost o căsătorie menită să ducă la unitatea Spaniei, rod al unei reflecţii teoretice maturizate în timp, dublată de o viziune asupra viitorului? Uneori aşa s-ar zice. Spania modernă şi unitatea naţională par să se fi născut din căsătoria Regilor Catolici. Însă realităţile vremii nu se pretează decât pe jumătate la această reconstituire a posteriori. Nu numai că, după cum vom vedea, cele două Coroane nu s-au contopit, dar, alegându-l pe Ferdinand, Isabela nu şi-a întărit ţara printr-o alianţă promiţătoare. Dintre toţi pretendenţii, ea l-a ales pe cel mai puţin puternic, întrucât prosperitatea Cataloniei, parte a coroanei Aragonului, rămăsese o amintire îndepărtată, iar neîncrezătorii supuşi aragonezi şi catalani, care ţineau mult la privilegiile lor, rămâneau cu obstinaţie reticenţi faţă de autoritatea unui suveran care se străduia să-i disciplineze. Oare interesul Castiliei nu era mai degrabă să se alieze cu Portugalia?

Spre dezamăgirea amatorilor de iubiri romantice, ca şi a arheologilor de viziuni premonitorii, alegerea Isabelei răspundea înainte de toate unor consideraţii de politică internă şi intereselor personale. Deşi declarată moştenitoare a coroanei Castiliei de către fratele ei, Isabela nu terminase cu facţiunile ale căror lupte sfâşiau nobilimea regatului şi care poate i-ar fi ameninţat, la momentul potrivit, accesul la tron. O parte a nobilimii rămânea devotată Beltranejei, dezmoştenită de rege, într-adevăr, dar văzută în continuare de unii drept o cale de salvare. Isabela trebuia să se sprijine pe o altă facţiune de la Curte, animată de arhiepiscopul de Toledo, don Alonso Carrillo, şi de amiralul Enriquez, care-I susţineau drepturile la tron. Aceştia înclinau spre căsătoria cu Ferdinand – nu erau ei numiţi partida aragoneză? –, încurajaţi cum se cuvine de trimişii regelui Ioan al II-lea, tatăl viitorului soţ. Ca să-şi asigure sprijinul lor şi să urce pe tron, Isabela trebuia să le ofere satisfacţie şi să-l ia de bărbat pe Ferdinand. Faptul că fericitul ales era un băiat destul de frumos şi de vârsta ei – pe când pretendentul portughez se apropia de 40 de ani – dădea farmec situaţiei, dar nu constituia motivul principal.

Isabela a dovedit pragmatism preferându-l pe Ferdinand rivalilor săi; căsătorindu-se cu el, îşi apăra interesele în primul rând. Însă nu-şi abandona destinul în mâinile bărbatului ei. Acordurilematrimoniale pe care i le-a prezentat lui Ferdinand nu enumerau decât obligaţiile soţului. „Cât priveşte viitoarea posesiune a sceptrului, nota un contemporan, toate erau pe deplin în favoarea prinţesei.“ Ferdinand nu va fi lipsit de prerogative, însă Isabela singură va fi titulara coroanei, soţul ei fiind redus la rangul de prinţ consort. Pe scurt, tânăra nu concepea să fie deposedată de viitoarea sa putere.

Rareori celebrarea unei căsătorii a fost atât de nesigură. Alegerea făcută de Isabela a agravat criza politică în Castilia, în timp ce acceptarea căsătoriei de către moştenitorul Aragonului a dezbinat nobilimea din ţara lui. Preferându-l pe Ferdinand ca soţ, Isabela nesocotea cuvântul dat fratelui ei, Henric al IV-lea, de a nu se mărita fără încuviinţarea lui. Ca să scape de furia acestuia şi de susţinătorii rivalei sale, La Beltraneja, prinţesa a părăsit imediat Curtea şi s-a refugiat la Valladolid, unde trebuia să vină şi Ferdinand. Toţi cei potrivnici căsătoriei s-au străduit să-l împiedice pe tânărul prinţ să ajungă în Castilia, ameninţându-i chiar viaţa. În ciuda riscurilor, Ferdinand a pornit la drum, fără escortă, deghizat în negustor, ba chiar în catârgiu. A intrat în Valladolid pe 14 octombrie 1469, spre miezul nopţii. Peste patru zile, căsătoria a fost oficiată şi consumată fără întârziere. Multe legende s-au născut în jurul acestei ceremonii mai curând discrete, lipsite de orice entuziasm popular şi a cărei latură romanescă ţine mai mult de sosirea clandestină a mirelui decât de pasiunea amoroasă a soţilor.

Isabela îşi arătase hotărârea. Până într-acolo încât a ignorat morala creştină. Mai întâi, încălcând jurământul făcut fratelui ei, apoi, dat fiind că soţul îi era văr de gradul al doilea, folosind o dispensă papală despre care s-a aflat că era falsificată. Moartea regelui Henric al IV-lea pe 12 decembrie 1474, la Madrid, avea să-i dea tinerei prinţese încă o ocazie de a-şi demonstra tăria de caracter.