cronici recomandări

Îți poți păcăli culoarea pielii, dar nu și sufletul – despre „Jumătatea dispărută” de Brit Bennett

scris de Stela Călin

O poveste spusă de mama sa tinerei autoare americane Brit Bennett despre căsătorii inter-generaționale între creoli, având drept rezultat albirea progresivă a pielii urmașilor, ideea existenței unor gemene (identice) de culoare, dar și peisajul Louisianei, familiar tot din poveștile mamei, au condus, după 5 ani de germinare și travaliu imaginativ, la apariția unei excepționale ficțiuni istorice despre rasă, gen, identitate, apartenență și supraviețuire.

Ideea manipulării genetice, empirice, a culorii pielii, mai ales în vremuri și locuri în care identitatea rasială avea un corespondent exact în ierarhia vieții sociale, a fost punctul de pornire al acestei ample povești multi-generaționale, ce are ceva aparte față de obișnuitele povești cu persoane de culoare: alegerile distincte a două gemene și clivajul destinelor lor ce va da naștere unor traiectorii de viață surprinzătoare și fascinante.

You can escape a town but you can not escape blood” („poți lăsa în urmă un oraș, dar nu și propria identitate”), scria Brit Bennett fără a încerca să fie moralizatoare față de un personaj sau altul, ci doar să argumenteze, devoalând, fluiditatea unor constructe precum „rasă”, „gen” sau „identitate”.

Povestea, ce se întinde pe parcursul a aproape 20 de ani (1968-1986), este plasată în Mallard, un ținut aflat undeva în Louisiana, care, în ciuda faptului că este prea mic pentru a figura pe vreo hartă, are puternice cutume în ceea ce privește ierarhia socială corespunzătoare „albilor” și „negrilor” (numiți local „creoli”) care, spre deosebire de afro-americanii din alte zone, au pielea deschisă la culoare.

În acest univers înțepenit în vechi rânduieli, unde stigmatul culorii pielii dictează destine, apariția unei creole cu pielea deschisă la culoare (Desiree Vignes, una dintre gemenele familiei Vignes, dispărută de 14 ani, împreună cu sora sa), ținând de mână un copil negru ca tăciunele, este o imagine pe cât de șocantă pe atât de fecundă în interpretări și speculații. Căci Mallard pare un loc de unde e firesc să vrei să fugi, creol fiind, dar ce rost are ca, odată dispărut, să vrei să te întorci?!

Revenirea lui Desiree, deși bulversantă și contradictorie, nu va fi nici pe departe miezul poveștii, ci dispariția definitivă, fără urmă, a celeilalte gemene, Stella Vignes, despre care nimeni, nici măcar sora sa, cândva nedespărțită de ea, nu poate spune nimic.

Realizând un salt temporal și geografic, povestea avansează spre generația următoare, a lui Jude și Kennedy, fetele lui Desiree, respectiv Stella, care, exact ca mamele lor, pleacă din orașul natal în căutarea unei noi vieți, a unui nou sine. Pe parcursul mai multor ani, destinele, atât de diferite, ale celor două fete par să se intersecteze aleatoriu, într-un capricios joc, aparent fără miză. Ulterior, sub puterea revelatoare a aceluiași destin contrastele se accentuează și, ca într-un proces de developare fotografică, negrul (Jude) se completează fericit cu albul (Kennedy), compunând poza armonioasă a unui trecut cu rădăcini comune.

Dar capacitatea revelatoare a destinului se vădește și în lecțiile de viață oferite: Jude va descoperi că nuanța pielii nu este singurul motiv al stigmatizării sociale, ci și, de exemplu, o identitate sexuală incertă. Idila dintre ea și Reese Carter (ce fusese cândva Therese Ann Carter), emoționantă prin avatarurile pe care cei doi trebuie să le traverseze spre a se accepta și a fi acceptați, înfățișează și o altă fațetă a marginalizării.

Căci poți fi marginalizat nu doar pentru că ești persoană de culoare, ci și pentru faptul că te-ai născut femeie și vrei să fii bărbat (sau invers). Ca leitmotiv, dualitatea, în sens general, este perfect ilustrată prin intermediul personajelor secundare (Reese versus Therese Ann sau Barry versus Bianca).

Însă cea mai grăitoare lecție a destinului pare aceea că, oriunde ai fi și orice altcineva ai încerca să pari, trecutul te va ajunge din urmă și îți va da în vileag adevărata identitate. Căci,  „you can escape a town but you can not escape blood”: Stella Vignes, ajunsă departe de Mallard, în celălalt capăt al țării, dându-se drept albă, alături de soțul ei alb și de fiica ei blondă (Kennedy), care nu știu absolut nimic despre trecutul său, este ajunsă din urmă de propria istorie și oprită din fuga ei continuă către o identitate care nu i-a aparținut niciodată: aceea de „albă” autentică.

Într-un melanj de nuanțe psihologice admirabil redate, Brit Bennett ne înfățișează o Stella care a cucerit un nou sine, dar a pierdut imens – jumătate din ființa ei, istoria care a format-o: legătura cu mama ei, cu locurile natale, conexiunea cu fiica și soțul ei, trecutul comun cu sora geamănă, amintirile. Straturile de aparențe care i-au compus viața, aceea a unei alte persoane, miros a tristețe și însingurare.

„La început, i se păruse atât de simplu să treacă drept albă, încât nu înțelesese de ce nu o făcuseră și părinții ei. Dar pe atunci era doar o copilă. Nu-și dăduse seama cât de mult îți lua să devii altcineva sau cât de singur te simțeai să trăiești într-o lume care nu-ți era destinată”.

Ce câștigi și ce pierzi pretinzând că ești altcineva? E comparabil sacrificiul cu beneficiul obținut prin alienarea propriului eu? Care sunt rațiunile pentru care ar fi de preferat o identitate în detrimentul alteia? Toate acestea au fost întrebări ce și-au găsit, de-a lungul multor ani, ca unic resort, discriminarea rasială. Brit Bennett le privește dintr-o perspectivă modernă, cea a secolului XXI, cu maturitatea dată de propria experiență de viață, dar și de istoria înaintașilor ei, îmbrăcând totul într-o poveste deopotrivă captivantă, emoționantă și impecabil scrisă. 

Brit Bennett, „Jumătatea dispărută”, Editura Trei, anul publicării: 2021, traducător: Roxana Aneculăesei, nr. pagini: 416


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Dasha Yukhymyuk pe Unsplash

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu