Romanul „Parfum de curtezană” de Sawako Ariyoshi a apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu. Traducere din limba japoneză de Angela Hondru.
Roman dens, de o mare finețe, proiectat pe planuri multiple, Parfum de curtezană este o poveste emblematică de iubire și ură între o mamă și o fiică, o narațiune istorică în Japonia primelor decenii ale secolului XX și o meditație asupra condiției femeii în universul crud al gheișelor. A fost ecranizat în 1964, în regia lui Keisuke Kinoshita, cu Mariko Okada și Nobuko Otowa în rolurile principale.
Tomoko este frumoasă, dar nici pe departe atât de frumoasă ca mama ei, Ikuyo. Și totuși fiica ajunge o gheișă celebră și respectată, în vreme ce Ikuyo va purta mereu povara trecutului rușinos de curtezană. Sawako Ariyoshi, ale cărei romane gravitează mereu în jurul unor femei puternice, exemplare, trasează cu linii sigure și delicate, asemenea maeștrilor tușului, portretul memorabil al unei gheișe gingașe ca o floare, pe care însă loviturile sorții nu o pot înfrânge.
La sfârșitul erei Meiji, într-un sat pierdut în mijlocul lanurilor de orez, destinul a trei generații de femei pare să urmeze ritmul imuabil al vieții la țară. Însă, în clipa în care frumoasa văduvă Ikuyo, mama lui Tomoko și fiica Tsunei, se recăsătorește cu fiul căpeteniei satului, totul pare să-și iasă din matcă. Atrasă de mirajul orașului, tânăra pereche părăsește casa părintească. Tōkyō le va zdrobi repede speranțele, iar frivolitatea lui Ikuyo va împinge familia spre dezonoare. Tomoko sfârșește prin a fi vândută, la zece ani, unei case din cartierul plăcerilor. Gheișă-ucenică, ea va învăța că foșnetul unui chimono de mătase înmiresmat cu tămâie, umbra unui zâmbet pe chipul desăvârșit ascuns de fard sau degetele abia atingând coardele unui shamisen pot îngenunchea bărbați care hotărăsc soarta Japoniei. Însă dorința cea mai mare a tinerei este să fie liberă. Va reuși ea să-și hotărască singură soarta într-o societate ale cărei temelii încep să fie erodate de tragediile istoriei?
Fragment
Florile de cireş din incinta templului Sengen şi din parcul Shintōri atinseseră culmea frumuseţii, sclipind cu albul lor strălucitor, dar începeau să-şi piardă vigoarea, gata să se scuture.
Până la sărbătoarea cireşilor, Tomoko s-a tot chinuit cu vechea pieptănătură kappa, ungându-şi părul cu ulei ca să capete forma dorită, dar acum, în sfârşit, pletele i se lungiseră destul ca să-şi schimbe coafura. Intrase în clasa a cincea primară şi era cea mai mică de statură însă, din fericire, noul coc înalt chigomage o făcea să arate de vârsta celorlalte fete.
Drumeagul care ducea din cartierul Nichōmachi până la şcoala primară de pe strada Shintōri, pe lângă plantaţia de orez, era accidentat. Tomoko purta un chimono de bumbac în dungi, de sub care se iţea gulerul roşu ataşat. Înainta încet, cu tăbliţa de ardezie la subsuoară, legănându-şi cocul. A întâlnit, de două sau de trei ori, câteva grupuri de soldaţi. Ostaşii din regimentul 34 din cartierul Ōtemachi o zbugheau spre Nichōmachi de îndată ce aveau permisie. Ori de câte ori apărea un grupuleţ pe drumeagul îngust, norii de praf alb, primăvăratic, îi sileau pe trecători să se ferească, ţinându-şi respiraţia. După ce îi depăşeau, cu paşi iuţi, cadenţaţi, norul îşi scutura colbul pe drum, însă energia proaspătă a tinerilor părea să plutească încă în aer. Ţăranii de pe câmp şi copiii de şcoală ca Tomoko se obişnuiseră cu asemenea privelişti, aşa că nimeni nu se gândea să ia în râs nestăvilita lor poftă de viaţă.
Soldaţii, care aveau rareori câte un răgaz pentru distracţii, se comportau civilizat, chiar dacă uneori parcurgeau drumul răcnind, cât îi ţinea gura de tare, cântece ostăşeşti. Cartierul plăcerilor Nichōmachi primea cu braţele deschise pe oricine, fie soldaţi, negustori sau orice alt soi de bărbaţi. Aici nu putea fi vorba de discreţia şi rafinamentul din Yoshiwara.
După trecerea celor câteva grupuleţe, Tomoko şi-a ridicat privirile spre nord-est, către Muntele Fuji, care se înălţa maiestuos în zare, lăsând impresia că pluteşte peste întinderea violacee. La stânga lui, Muntele Hōei apărea ca o excrescenţă. De la înflorirea cireşilor, stratul de zăpadă se mai subţiase, făcând Muntele Fuji mai prietenos şi mai puţin înfricoşător, în timp ce Muntele Hōei semăna cu un prunc în braţele mamei sale. În jur domnea o atmosferă blândă şi ocrotitoare.
„Mamă…“
De câte ori vedea Muntele Fuji, Tomoko se gândea la mama ei. Zăpada albă din vârf arăta precum ceafa albă a lui Ikuyo, iar violetul de la poale îi amintea de chimonoul dăruit de mamă, pe care îl îndrăgise atât de mult. Dar mai presus ca orice, Muntele Hōei o trimitea cu gândul la surioara ei vitregă, Yasuko. Asociaţia de idei între Muntele Fuji şi mama i se întipărise recent în suflet. Trăind departe de ea aproape un an de zile, începuse s-o idolatrizeze, transformând-o într-o făptură ideală.
De când se mutase în Nichōmachi, Tomoko i-a scris câteva scrisori mamei, rămase fără răspuns. Nu era bună prietenă cu pensula. Keisuke i-a trimis o singură carte poştală de Anul Nou în care a sfătuit-o să înveţe şi să aibă grijă să nu răcească. Nici un rând despre familia din Tōkyō. Tomoko a răsucit-o pe toate părţile, de nenumărate ori, încât hârtia a ajuns să se boţească. Se tot întreba dacă nu urma să primească veşti şi de la mama ei. Cu trecerea timpului, amintirea femeii îmbrăcate în chimonoul vechi şi elegant din crep, oferind fel de fel de bunătăţi unor necunoscuţi şi totodată văicărindu-se de sărăcie, se estompa. Imaginaţia sa o împodobea tot mai mult pe aceea care nu îi arătase niciodată vreun semn de tandreţe. Cu ochii la venerabilul munte, Tomoko începuse s-o preţuiască pe mamă, considerând-o blândă şi frumoasă ca Muntele Fuji.
La şcoala de pe strada Shintōri din Komagatachō învăţau numeroşi copii de meşteşugari din apropiere, precum şi cei ce locuiau în cartierul plăcerilor, numai că aceştia din urmă nu erau acceptaţi cu aceeaşi uşurinţă ca la şcoala Matsuchiyama din Tōkyō. Atât odraslele patronilor de bordeluri renumite, cât şi copiii care slujeau în asemenea locuri erau arătaţi cu degetul, iar gheişele-ucenic ca Tomoko atrăgeau imediat atenţia prin coafură. Deşi schimbase şcoala, Tomoko a terminat prima, cu notele cele mai bune, însă la sfârşitul anului consiliul profesoral nu i-a recunoscut locul. În oraşul bogat, cu climă blândă, oamenii se dovedeau la fel de conservatori şi de pretenţioşi ca şi în satul ei natal din Wakayama. Diriginta o privea cu milă pe Tomoko, dar fetiţa, cu firea ei plăcută şi senină, nu punea la suflet asemenea lucruri.
— Ochobo e un copil plăcut, spunea deseori patroana.
Când soţul i se învârtea în preajmă, femeia se purta frumos cu angajatele, dar în lipsa lui se răstea la toată lumea, cu excepţia lui Tomoko, care îşi păstra calmul în orice împrejurare. O striga Ochobo, numele ei de gheişă-ucenic.
Până la sosirea lui Tomoko, Ochoma servise în salonul patronilor, încăpere supranumită „birou“ de toţi ai casei. Dar patroana i-a încredinţat servitul lui Tomoko, încântată de manierele desăvârşite ale fetiţei.
Patroana era a doua soţie a lui Jirōzaemon Kanō-ya. Fie pentru că fusese gheişă pe vremuri, fie pentru că-i plăcea într-adevăr arta, o pasiona shamisen-ul şi o bucura teribil să dea lecţii. Fireşte că zelul ei în predare le speria pe fete, făcându-le să tremure numai la anunţul că au lecţie de shamisen. Când a înţeles că Tomoko era aşa cum o intuise, s-a decis să se ocupe de educaţia ei artistică. Numai că severitatea patroanei întrecea orice măsură. În zilele cele mai grele, fetiţa trebuia să ţină shamisen-ul în braţe din zori şi până în toiul nopţii, nedezlipindu-şi degetele de cele trei coarde ore-n şir, fără pic de pauză. În cel mai fericit caz o apuca ora două dimineaţa. O dureau umerii şi spatele şi uneori înţepenea ca o bucată de lemn. Firava Tomoko avea degetele sensibile şi de multe ori unghiile i se rupeau şi pielea îi crăpa şi îi sângera. Când greşea cât de puţin, patroana o lovea cu băţul peste genunchi fără milă sau îi înfigea în coapse vârful ascuţit al plectrului de fildeş, sfâşiindu-i chimonoul.
— E îngrozitor să vezi cum îşi varsă nervii pe biata Ochobo pentru infidelitatea soţului!
— Ochobo rabdă cu stoicism, nici măcar o lacrimă nu varsă.
— Ştie exact ce vrea… ca un om în toate firea… şi e atât de încăpăţânată…
Fetele mai mari se minunau de-a dreptul de perseverenţa şi rezistenţa lui Tomoko şi se întrebau în şoaptă ce se va alege de ea în viaţă.
— Patroana o instruieşte cu atâta severitate… e şi normal să stăpânească instrumentul, cu toate că shamisen-ul e groaznic.
— Sigur o să ajungă mare maestră. Nici n-a trecut un an şi cântă grozav!
— Atunci n-are cum să fie bună şi la şcoală.
— Ba da, diriginta ei spunea că e cea mai bună, dar nu îi poate da premiul întâi pentru că vine dintr-o casă de curtezane.
În general, fetiţelor dintr-un asemenea mediu li se cerea să renunţe la şcoală după cele patru clase elementare, dar patroana, impresionată de capacitatea ei de muncă, a îndemnat-o pe Tomoko să continue.
Pentru Tomoko, şcoala era un loc binecuvântat unde reuşea să-şi mai tragă sufletul. Profesorii cei mai aspri păreau cu-adevărat blânzi faţă de patroana ei, iar exerciţiile şi lectura din clasă i se păreau floare la ureche pe lângă strofele infernale de nagauta pe care trebuia să le reproducă după ce le auzea o singură dată. Fiind un copil retras, Tomoko stătea departe de ceilalţi în pauze şi citea liniştită într-un colţ. O remarcaseră şi colegii mai răsăriţi, veniţi din centrul oraşului. O plăceau cu siguranţă, numai că se comportau ca nişte bădărani, exact pe dos decât s-ar fi cuvenit.
— Ia, ascultă, mai eşti fată mare? o întrebă într-o bună zi unul dintre băieţi.
Văzându-i privirile nedumerite, încet-încet au lăsat-o în pace şi n-au mai tachinat-o. Tomoko aflase o seamă de lucruri despre viaţa sexuală din discuţiile curtezanelor, numai că în cartierul plăcerilor se vorbea despre sex în termeni plăcuţi şi ea a presupus că amorul face bine sănătăţii. De aceea, vulgaritatea puştilor a şocat-o şi a început să considere obscenă lumea ascunsă a sexului.
Fireşte că ştia ce înseamnă „fată mare“. Virginele nu erau bine primite în rândul curtezanelor pentru că se spunea că sunt sensibile şi se îmbolnăvesc uşor. În schimb, gheişele erau fete neprihănite, protejate cu multă grijă până în ziua în care-şi găseau un protector oficial, care le dezvirgina după un anumit ritual – mizuage. Având în permanenţă în faţa ochilor spectacolul vieţii depravate a curtezanelor de la Kanō-rō, Tomoko deprinsese unele obiceiuri şi mai folosea limbajul lor. Când şi-a dat seama de asta, patroana a dojenit-o aspru. Patronii unor astfel de case mixte le deosebeau clar pe gheişe de curtezane, ca două tagme distincte. Gheişele trăiau exclusiv pentru artă, iar dacă patronii le prindeau cu bărbaţi, le alungau îndată. Patroana de la Kanō-rō era foarte severă cu educaţia gheişelor, începând cu Tomoko, însă în privinţa curtezanelor se arăta mult mai tolerantă. Ele se întorceau pe plaiurile natale după doi-trei ani, maximum cinci, aşa că nu trebuia să-şi bată capul să le educe sau s-o preocupe viitorul lor. Patroana, atât de exigentă cu gheişele, le vorbea politicos prostituatelor şi li se adresa cu apelativul „curtezane“, cerându-le şi gheişelor să le respecte. Cu siguranţă socotea că e mai profitabil să le trateze cu indulgenţă pe fetele al căror timp de şedere acolo era limitat.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Una dintre cele mai importante figuri literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru și scenarii de film și televiziune, Sawako Ariyoshi (1931−1984) s-a născut în orașul Wakayama. Își petrece o parte din copilărie pe insula Java. În 1949 își începe la Tōkyō studiile de literatură și artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă și începe să se afirme ca scriitoare. Debutează în 1956 cu povestirea „Baladă“, nominalizată în același an la cea mai prestigioasă distincție literară japoneză, Premiul Akutagawa. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller și studiază teatrul la Sarah Lawrence College din New York. Acesta este și anul în care se impune ca romancieră, cu Râul Ki, primul volum al unei trilogii din care mai fac parte Râul Arita (1963) și Râul Hidaka (1966). În 1962 apare romanul Parfum de curtezană (Humanitas Fiction, 2013, 2023), considerat o strălucită mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi, urmat de Soția doctorului (1967; Humanitas Fiction, 2008) și Dansatoarea de Kabuki (1969; Humanitas Fiction, 2008, 2011). În anii ’70 autoarea publică în același ritm susținut romane, printre care În amurgul vieții (1972) și Prințesa Kazu (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primește prestigiosul Premiu Mainichi. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă sau ecranizate.
scrie un comentariu