elefant.ro

Cucerită de farmecul narativ al „Tetralogiei Napolitane”, m-am apucat să citesc romanul de debut al Elenei Ferrante, „Iubire amară”. Am avut surpriza şi provocarea de a mă afla în faţa unei lecturi oarecum diferite, ca tehnică şi cadenţă, faţă de cea din universul creat în Tetralogie…

Lipsit, oarecum, de ritmicitatea dialogurilor din Tetralogie şi bazându-se pe tehnica reconstituirii realităţii din perspectiva fluxului inegal al memoriei, acest roman nu este o lectură facilă şi, mărturisesc, nici atât de captivantă cum îmi imaginam. Compensează, totuşi, prin crearea unei anume stări, a unei atmosfere proprii, difuze, uneori ambigue, generate de jocul amintirilor, „Iubire amară” fiind, în mod clar, un roman „de etapă”, în procesul de maturizare artistică a autoarei.

Plasat tot în Napoli, cadrul narativ debutează cu relatarea descoperirii sfârşitului  Amaliei, mama Deliei. În încercarea de a recupera istoria relaţiei cu propria mamă, Delia porneşte într-o călătorie exploratorie, generată de amintiri (ale ei şi ale altora), pe urmele celei ce a fost mama ei, dar şi soţie, soră, amantă.

Descoperă, astfel, estompate sau mai vii, ca într-un flashback, secvenţe din viaţa Amaliei pe care le credea uitate sau cărora, la momentul respectiv, le acordase o semnificaţie minoră. Astfel, ajunsă la maturitate, Delia înţelege diferit sensul şi resorturile geloziei tatălui său. Află că, în ochii soțului ei, Amalia purta vina inerentă de a fi atrăgătoare pentru ceilalți bărbați, în ciuda aspectului ei mizer şi supus.

„…mama mea avea întipărită în trup o vinovăție naturală, gata să apară, la nevoie, în orice gest, în orice suspin, independentă de voința și de gesturile ei.”

Dar şi gesturile de demult ale Amaliei sunt decodificate, într-o cheie diferită. Delia redescoperă, printre amintiri aparent uitate, o Amalie total transfigurată de îndată ce pășea pe stradă, în afara căminului conjugal: exact Amalia imaginată de soțul ei, acea Amalie care emană în jur un magnetism și o dezinhibare irezistibile.

„…o doamnă de lume care se apleacă fără a fi obligată să-și așeze două degete peste mijlocul decolteului, stă picior peste picior fără să-i pese de fustă, râde vulgar, se acoperă de obiecte scumpe și-și revarsă întregul corp în avansuri sexuale continue și nediscriminate, întrecându-se, de la egal la egal, cu bărbații în arena lipsei de pudoare.”

Nelipsită din acest caleidoscop de emoţii de tip dragoste–ură, este, așadar, dorinţa de a sancţiona surplusul de senzualitate al Amaliei. Gelozia, manifestată prin violenţă, pare să fie asociată, firesc, iubirii, măsura violenţei părând să dea măsura iubirii. Rezultă o iubire ca o traumă, care lasă urme.  În suflet şi pe trup.

La finalul călătoriei, Delia îşi redescoperă mama, dar şi propria identitate, devoalată de disimulări, aparenţe şi minciuni…

Elena Ferrante, „Iubire amară”, Editura Pandora M, anul publicării: 2018, nr. pagini: 174, traducere: Cerasela Barbone

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here