Iulian Bocai a câştigat concursul de debut al Editurii Polirom şi a avut parte de cronici pozitive pentru „Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu”.
Dragă Iulian Bocai, ai povestit deja pe citestema.ro despre cum ai început să scrii acest roman. Care erau încercările tale literare înainte de „Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu”?
Poezii, eseuri, proze, ce scrie toată lumea care își încearcă norocul în literatură. Nu știu dacă merită discutat despre ele. Am crezut despre fiecare la vremea lor că merită citite, dar acum cred că o singură chestie din toate mai stă în picioare, un eseu.
Ai lăsat de înţeles că în acest roman se regăsesc o parte din amintirile copilăriei tale din Oltenia rurală a anilor ’90. În sărăcia acelui spaţiu, sunt multe episoade frumoase, pe care bănuiesc că le-ai retrăit cu bucurie în poveste. Totuşi, finalul este trist. De ce trist?
Un răspuns ar fi: pentru că nu sunt încă suficient de stăpân pe puterile și talentul meu ca să pot scrie despre fericire, despre care nici nu știu foarte multe. Și chiar și romanele care în mod tradițional se termină fericit, le oferă această fericire personajelor la sfârșitul unei tragedii sau măcar al unei aventuri cu posibilități tragice, ca recompensă. Iar de la cele care încep descriind fericirea cuiva, te-aștepți întotdeauna s-o strice, și încă spectaculos, și s-o transforme în dramă, înainte să-l întoarcă în brațele ei – fiindcă descrierea exclusivă a unei mulțumiri depline e boring. În toate romanele bune pe care le-am citit vreodată personajul trebuie să sufere o schimbare: cel mai des e de la fericire la nefericire ori invers (sau un du-te-vino între ele).
Însă visez de ani de zile să scriu ceva despre fericire – inițial am crezut că o să fie eseu, dar poate că proza se potrivește mult mai bine. Mi-e teamă însă că chiar dacă abilitățile mele s-ar ridica la înălțimea subiectului (adică dacă aș ști cum să-l fac interesant), tot aș transforma orice poveste în ceva pe jumătate bleak, fiindcă am un prea mare respect pentru real. Așadar, un alt răspuns, mai bun decât primul, e: e trist din respect pentru fapte. Priță Barsacu chiar a murit. Am în minte un întreg catalog de copii și tineri și adulți cărora nu le venise ceasul și care-au murit în timpul copilăriei mele: înecați, de boli, spânzurați, din întâmplare sau complet stupid. Priță Barsacu îi reunește pe toți, cumva.
Romanul tău a ajuns cunoscut şi pentru că a câştigat un important premiu de debut, cel al Editurii Polirom. Ai mai trimis şi în alte părţi manuscrisul?
Nu, îl trimisesem doar la Polirom. Și da, cred că o parte considerabilă din succes, atât cât e, se datorează faptului că Polirom e un nume cu rezonanță, iar concursul e înțeles ca fiind moștenitorul firesc al celui care mai înainte era la Cartea Românească, căci juriul și decidenții nu s-au schimbat cu totul (cred).
Ce-ai fi făcut cu romanul dacă nu ai fi câştigat premiul?
Habar n-am. Îmi zic adesea că dacă un text e bine scris acum, el trebuie să fie la fel de bine scris și peste cincizeci de ani, și că valoarea lui ar trebui să fie dată de calități intrinseci și nu de întâmplarea că l-a citit cineva și i-a plăcut. Există o satisfacție în a ști că ai scris un text bun, chiar dacă ar fi neapreciat de nimeni, dar uneori e greu de deosebit de orgoliul compensator al celui frustrat de lipsa de atenție. În orice caz, mi se pare la fel de periculos să crezi că ești bun DOAR pentru că ți-o spun recenzenții, așa că dacă nu l-aș fi câștigat aș fi continuat să-mi spun că e un text bun. Dar chiar și așa am fost dezamăgit de câte ori mi-a respins cineva manuscrisele sau – cum se întâmplă mai des în România – de câte ori nu mi-a răspuns nimeni, fiindcă testul final rămâne să te placă și alții în afară de tine. Nu știu dacă cineva a găsit până acum echilibrul final dintre încrederea în propriile puteri și aprecierea necesară a celorlalți – cred că e un echilibru care se negociază permanent.
Primul lucru pe care l-ai făcut când ai aflat că ai câştigat…
Nimic special. Eram pe-acasă, citeam știrile. Mi-am văzut de viață. Primul lucru pe care l-am făcut a fost că m-am agitat mai mult decât o fac de obicei și că am dat niște telefoane.
Vine acum altă întrebare firească, care stă să cadă peste orice debutant entuziasmat: ce urmează? N-aş vrea să-ţi fur „pâinea”, însă am văzut că lucrezi la un nou roman, care are deja un titlu provizoriu, „Episoade din biografia unui poet ratat”. Aşadar, poate întrebarea mai potrivită ar fi: cât de atent eşti cu finisarea celei de-a doua cărţi, gândindu-te că acum aşteptările de la tine sunt foarte sus?
Sunt foarte conștient că n-are voie să fie mai proastă decât prima, dar nu prea îmi finisez cărțile în sensul tradițional – adică nu le „bibilesc”, nu-mi place să lucrez la ele cu infinită migală, fiindcă e un procedeu care mă plictisește și care, dacă nu e făcut bine, fură cărții ceva din naturalețea ei. De obicei, scriu atent, dar dintr-un foc, și schimb la relectură, deși niciodată foarte mult. La relectură, dacă fac ceva des, e să adaug propoziții sau paragrafe acolo unde simt că o scenă ori un dialog ori o descriere sunt incomplete și trebuie precizate. Dar cărțile pe care le scriu ajung de obicei la patru, cinci prieteni care sunt într-un fel sau altul cititori profesioniști și foarte diferiți și care-mi zic ce le-a plăcut sau ce nu, și de fiecare dată verdictul lor e important (mai ales că niciunul nu mă minte). Dacă le place tuturor, atunci știu că mi-a ieșit ceva. Fiindcă problema oricărui scriitor, oricât de talentat, este că după ce termină de scris ceva, urmează de fiecare dată o scurtă perioadă de confuzie și agitație în care nu știe ce-a făcut și trebuie salvat de la propria euforie sau, și mai rău, de la propriul pesimism.
Nu știu cât de sus am ridicat bara cu propriul roman – nu cred totuși că e foarte sus și cu atât mai puțin c-ar fi greu de depășit. Am de gând să fiu un scriitor mult mai bun decât sunt.
De obicei, scriitorii sunt întrebaţi cum scriu. Ori când scriu. Ori ce beau ca să scrie bine. Nu te-aş întreba aşa ceva, deşi sunt curios. În schimb: cum citeşti? Cum îi citeşti pe alţii: cu carneţelul lângă tine? Faci însemnări pe cărţi?
Citesc mult mai încet decât citeam în liceu sau facultate și mă plictisesc mai repede, fiindcă știu de obicei ce vreau de la cărți și dacă simt că bat apa în piuă, atunci renunț la ele fără prea mari crize de conștiință. Înainte sufeream de iluzia că orice carte, oricât de proastă, trebuie terminată – acuma termin o carte slabă numai dacă trebuie să scriu despre ea, altfel nu.
Dar n-am prea des ocazia să fac asta, fiindcă mi-am făcut la începutul anului o listă cu toții clasicii prozei pe care nu-i citisem, și deși inițial fusese o listă a curajului, a sfârșit prin a fi una a rușinii. Pe ei, da, îi citesc cu notițe, dar asta și pentru că simt că am ce scoate de-acolo.
De obicei discut multe dintre textele pe care le citesc cu prietenii, pentru că le citim în comun. Dacă vrei să-ți rămână ceva în cap și să-nțelegi mai bine ce-ai citit, am observat că asta e o metodă mai bună decât simpla însemnare. Mai ales că oameni diferiți văd lucruri diferite în același text.
Romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu poate fi cumpărat de la librăriile online libris.ro, elefant.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro şi libhumanitas.ro.
Iulian Bocai, născut în 1986, este absolvent de Literatură universală și comparată al Universității din București. Între 2010 și 2012 a făcut un masterat de Teoria literaturii la Facultatea de Litere și începând cu 2015 studiază pentru un doctorat în istorie intelectuală la aceeași facultate, unde a ținut seminare de Teoria literaturii și Poezie modernă. Din când în când, traduce din engleză, franceză și germană. Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018) este romanul său de debut.
scrie un comentariu