"Jocul de-a amiba", de Tara Skurtu (traducere Radu Vancu și Tiberiu Neacșu), volum inclus în colecția de poezie Vorpal, coordonată la Editura Nemira de Svetlana Cârstean, va fi lansat în cadrul Bookfest, sâmbătă, 2 iunie, de la ora 17.00.

Editura: Nemira

Traducere: 

Radu Vancu, Tiberiu Neacşu

Nr. pagini: 104

„Imagistica Tarei Skurtu, aceea a simplului şi familiarului, ne rămâne cauterizată în minte. (...) Poemele ei – înţelepte, ambigue, exploratoare – se iau la trântă cu Dumnezeu şi cu limbajul, cu viitorurile ciudate care ni se descoperă tuturor.“
Boston Globe

CONFESIUNE

Am scris o scrisoare de dragoste anonimă,

l-am procopsit pe frate-meu cu o admiratoare

imaginară din autobuzul de școală. Am lipit un muc

pe pereții Casei Albe.

Când Vikki din josul străzii m-a zgâriat

în stație, mi-am luat avânt și am lovit-o

cu cutia de la cornul francez. Am chicotit

la rugăciunea tatei înainte de cină,

Ne rugăm să fim vrednici de ea, șopteam,

Ne rugăm să ardem în ea.

Când soră-mea a păstrat Trupul lui Hristos

după slujbă și l-a dat rațelor

să le facă sfinte, eu chiar am crezut că putea.

N-am crezut-o pe Sora Ioan Botezătorul

când ne-a spus că budiștii se duc în iad

(însă am crezut că poate mă duc eu, fiindcă am primit

bomboane de Paști chiar înainte să iau împărtășania).

La înmormântarea bunică-mii, când mama ținea ridicată

o poză cu samoedul preaiubit al mamei ei

și zicea că semăna cu un ciobănesc german

gay, nu m-am putut opri din râs.

 

ȘCOALA BIBLICĂ DE VACANȚĂ

Închideți ochii, spunea predicatoarea.

Ridicați mâna dacă vreți să fiți salvați.

Aveam opt ani. Stăteam cu mâinile în poală

ascultându-i pe ceilalți copii cum repetau

Toți umblam rătăciți ca niște oi,

pentru că plata păcatului e moartea.

În pauza de masă, mixul de cereale era acru.

Unde m-aș duce dacă ne-ar lua foc casa

ca a vecinului? Cine n-ar vrea

să fie salvat? Așa c-am rugat-o pe învățătoare,

cu mâinile mele strânse ca o turlă în mâinile ei

strânse ca o turlă. Cuvintele Lui în gura ei,

apoi în a mea. Cuvinte pe care nu le înțelegeam

mi s-au strâns peliculă în jurul gândurilor și m-am simțit

mai bătrână decât ea, însă era prea târziu –

eram unul dintre ei de-acum și urma să fiu,

până la sfârșitul verii, schimbată.

 

JOCUL DE-A AMIBA

Stăteam lângă aragaz, ținând

o lingură de lemn în mâna dreaptă,

ascultând untul bolborosind de jur

împrejurul albușului de ou. Poate

de la cum își tot lovea oul

marginile vălurite de oțelul tigăii,

sau de la amorfismul măruntaielor lui

scoase din coșul de coajă maronie –

mi-am amintit un joc ciudat pe care-l jucam

în Brownies. Jocul de-a amiba.

În curtea din față a cabanei de cercetași,

câte o fată devenea pe rând

amibă și le conducea pe restul.

Nu știam ce erau amibele,

doar că nu erau oameni sau animale,

se mișcau ca o mie de picioare oarbe

înaintând ca prin melasă.

Și se făcea că și capetele și brațele

deveneau picioare și tălpi, unduind

fără noimă spre apus. Legănându-ne umerii

de la stânga la dreapta, chicoteam prin guri

pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcându-ne

că nu aveam ochi și că nu știam de unde

venim și unde ne ducem.

 

SKURTU, ROMÂNIA

Tata a auzit că există un oraș în România

unde aproape pe toți îi cheamă Skurtu,

și mă gândesc la Jo-Ann Fabric.

Coridoare întregi de fermoare, grămezi neasortate

de stofe care mi-au electrizat nebunește ochii –

și, pe toate astea, un sticker în dungi

cu literele SKU. Depozitele Skurtu.

Dacă orașul ăsta există, îmi imaginez că-i plin

de tați care-și învață copiii să deseneze

forme: cerc, pătrat, slibeedoo.

Un oraș tupeist – ca tata, când un polițist

l-a tras pe dreapta fără nici un motiv,

s-a uitat la permisul lui și i-a zis:

Ieșiți din mașină, domnuʼ Skrewtoo.

Privindu-l în ochi pe polițist, tata a zis,

Nu așa se pronunță.

Mă cheamă domnul SkrewYou.

În orașul ăla ca o singură familie, nimeni nu-și pierde

numele. Nu ca Dl Freid, al cărui bunic,

pe Ellis Island, spunea singurele cuvinte englezești

pe care le știa, fără să le poată scrie. I am afreid.

Iar spaima, cu accent străin, i-a dat alt nume.

Tara Skurtu este o poetă americană care locuieşte în Bucureşti. Beneficiara a două burse Fulbright, două premii din partea Academiei Poeţilor Americani şi a unei Burse Globale Robert Pinsky pentru poezie, poemele ei au fost publicate internaţional, fiind traduse în peste şase limbi străine. Este autoarea plachetei Skurtu, Romania.

Autor foto: Cătălin Georgescu