elefant.ro

Poeta care a scos la iveală figuri precum „cyber-gheișa“(Toate ceasurile, Vinea), „bestia de zahăr“ (Saturn, zeul, Charmides) și „duhul superstar“ (Charles Dickens, frACTalia) construiește astăzi o carte despre Civilizații (Editura Paralela 45), chiar dacă civilizația e mai mult orchestra care se aude în fundal, iar civilizații Olgăi sunt personaje și stări de spirit care, aglutinate, transformă viziunile ei poetice în eposuri ale realităților interioare și exterioare. Ultimul volum dă glas unei alterități care ajută la dezarticularea patosului eului singular și vocii sale atotcuprinzătoare, miza nefiind una a obiectivității, ci a relativizării vocii, acolo unde abia apropierea de celălalt permite scrierea unor poeme (in)credibile: „cum unii sunt carcase în care cresc specii noi/de insecte/și alții descoperă/că viața poate crește, cu disperare, și în/vitregie, și într-un corp ros de inaniție“.

Nu are loc o coliziune, ci extazul îmbinării eului cvasi-solipsist și tu-ului aproximativ, reieșit din raportarea la celălalt (fie el copilul rău din ultima bancă, pensionarul alienat, oamenii simpli, femeia de 50 de ani sau cea care se sacrifică, cei ce urmează să moară), ca o demascare a sinelui prin coliziunea dintre descriptiv și adresativ. Această formulă mizează pe atenția care i se acordă nemărginit altuia, fiind practic un artificiu ludic prin care Olga lasă poezia să vorbească pentru sine. De altfel, jocul la limita dintre lumi (oraș și periferie, scârbă și empatie, regnuri naturale și artificiale) indică prezența mai multor spectre, într-o polifonie memorabilă, care oscilează între tu, cu bariera lui de siguranță: „instinctul să pui ruj pe gura/cu care verși sânge,/inele/pe mâinile zdrobite/la impact“ și eu,ca reminiscență a unor vremuri mult mai tulburi, dar și ca față devoratoare a prezentului: „n-am făcut un secret din/marea mea tenacitate,/pasiunea mea infernală,/privirea care sfâșie totul“.

Uneori cinică, resemnată, poate chiar mizantropă, vocea Olgăi lasă totuși la suprafață mecanismele care i-au ghidat furia spre fascinația de a observa (woman with a movie camera), spre apropiere și înțelegere, adică vârstele maturizării. În unele pasaje, surprinde ironic atmosfera est-europeană pestriță, pe cale de dispariție (à la Loznitsa), dar sufocantă prin expansiune, cum sunt civilizații(primii), primele sub ghilotină și seria de poeme sanatorii construite-n pantă. Însă, așa cum recunoaște chiar poeta, noul volum este unul al speranței, care lasă loc curiozității de a reifica o lume a potențialelor dezastre sub forma acceptării: „începi să nu mai urăști semenii/care au distrus, începi să lași toate așa, să înveți asta,/cum se lasă lucrurile în pace“. Echilibrul căutat este o luptă continuă cu întrebările care nu încetează să apară, pentru că doar a te pune în pielea unui sceptic, a unui dezechilibrat (poate) înseamnă să îți înțelegi forța și pulsiunile: „unde ești fragilitate și organism implorat să renască“, „comiți un viol/la sânii plini ai femeii care decide să te înțarce?“ Pare că plutește printre viziunile ei ecoul care îți spune că nu vei avea niciodată liniște, ci doar vei trece printr-un proces de calcifiere treptată, vei acumula și învăța să stăpânești.

Atunci când iese la suprafață, peisajul interior conturează o confesiune despre teme grave și nostalgii aliniate prin mnemotehnici afective (poeme-portret), fiind marcat de spectrul unei autenticități-malaxor, care mixează registre eclectic, așa cum spune Teodora Coman. Olga pare să întindă o capcană a sensurilor, așteptând să vadă prada versiunilor sale, doar pentru a descoperi că se numără printre cei care suferă, speră, se tem și au credințe. Pasajul „și nu caut cu orice preț fericirea, ci supraviețuirea,/condiționată de confecționarea de amulete și/amuțirea celorlalte nevoi“ e o perfectă reluare a temei din De ce să fii fericită când poți fi normală?, cu aceeași pasiune oraculară pe care o are și Jeanette Winterson pentru scris, secționat realitatea și dezasamblat convențiile, într-un joc în care este permisă rearticularea poeziei prin brutalitate și fragilitate deopotrivă.

Observatorul atras de experiențele marginale (de apropieri sau nereușita lor) se transformă de multe ori în „animal vitregit/animal agresiv“, „cea obscură/cea de niciunde“, „o plantă culeasă prea târziu“, „un monstru“, „o formă chitinoasă“, chiar cadavrele, pentru a pătrunde într-o lume în care atmosfera scrisului este una a colajului recompus după dinamitare. Există adevăruri viscerale în poemele Olgăi, scrise prin intermediul unei priviri care nu constrânge, ci te poartă dincolo de primele înțelesuri ale poemelor, în spații fecunde și multidimensionale, unde multe dintre vocile propuse: civilizații(venus), nu ești albă ca zăpada, fail dau culoare unui female gaze fulminant. Sugestiile despre scriitură (precum cele din limbajul, trip sau ani de crozieră) nu fac decât să întărească ideea că exercițiul de ars poetica va fi mereu limanul la care toate glasurile poemelor vor ajunge, cu exuberanța subtextelor, cu predispoziția față de experiment, și printr-o metabolizare absolut necesară a trăirilor și teritoriilor tanatice.

Olga Ştefan, „Civilizaţii”, Editura Paralela 45, anul publicării: 2020, nr. pagini: 120


Cartea poate fi cumpărată de la:

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here