Un poet care trece din când în când puntea către proză, aşa l-aş prezenta pe Kocsis Francisko, un scriitor descoperit abia cu „Un roman într-o gară mică”, a doua sa carte de proză scurtă. Un scriitor surprinzător, veţi vedea citindu-i măcar această carte, dar şi răspunsurile de aici.

 

Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 240
Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 240

Domnule Kocsis Francisko, se găseşte în cartea dumneavoastră o frază magică: „Dacă povestea e frumoasă, adevărul nu cere dovezi”. Este scriitorul un soi de magician?

Nu, nici vorbă, el este inclus, deci nu-i un simplu făcător, e parte. Dar daţi-mi voie să încep cu o afirmaţie care schimbă, probabil, substratul întrebării: nici ne-ştiinţa, ne-cunoaşterea magicului nu înseamnă ignoranţă, ci doar un alt stadiu şi un alt mod de a cunoaşte, de a afla, de a te dumiri, recunoscând. De a contempla o natură – fizică şi umană – capabilă de a se schimba mereu, de a se preface fără încetare. Scriitorul este parte a acestei naturi proteusiene, o vede, o simte şi o constată în toate alcătuirile ei şi îşi ia uneori libertatea de a divulga câte ceva din povestea captivantă care nu cere dovezi de veridicitate, poate fi atât de frumoasă încât să fie adevăr în sine. Dacă parcurgem logica celor spuse până aici, constatăm trei niveluri de stratificare din care iese povestea: lume, fiinţă, logos – să-i spunem aşa acestui necuprins în care se agită toate formele care apelează la cuvânt pentru a se întrupa şi a construi povestea. Putem să-i spunem oricum, nu contează ce nume îi dăm, important e numai dacă ceea ce se află în stratul profund găseşte o cale de a răzbate la o suprafaţă care să-i înlesnească vederea. Şi uneori găseşte, dovadă sunt muzica, pictura, poezia, povestea. Şi acestea nu pot fi înfăţişate decât de către cineva din interior.

 

Cum s-au strâns textele din „Un roman într-o gară mică”? Care au fost criteriile după care le-aţi ales ori cum aţi defini magia (iată că-mi iese în cale din nou acest termen) în raport cu modul cum au ajuns ele împreună? Este a doua carte de proză pe care o publicaţi… 

E a doua carte de proză, într-adevăr, prima a apărut în 2006 la Editura Ardealul şi se cheamă Plimbări cu Freud, deşi povestirea cu acest titlu apare abia în această carte. Explicaţia este banal de simplă: la data apariţiei acelei cărţi, povestirea mi-a dat cu duiumul motive de nemulţumire, simţeam că liantul din substratul textului nu are forţă să ţină la un loc frazele, că între etajele narative comunicarea e greoaie ca între puţurile de mină, aşa că am decis să elimin textul, dar am păstrat titlul. Astăzi, după atâţia ani, mă bucur că am luat această decizie şi am rescris povestirea în întregime, păstrând numai câteva pasaje, care s-au integrat fără stridenţe în noua ţesătură. Aşa că am două cărţi de proză scurtă legate prin acest fir care înşiră şi celelalte povestiri.

Povestea strângerii lor la un loc e de durată, nu de dificultate a ordonării. Am mai recunoscut, eu scriu destul de rar proză, o fac numai când povestea mă constrânge, pur şi simplu, s-o scriu, nu-mi mai dă pace şi nu pot ocoli sau amâna aşternerea pe hârtie, ca să folosesc expresia veche, dar actuală pentru mine, chiar scriu încă pe hârtie, poezia şi proza nu le pot scrie direct la calculator, culeg textul abia după două, trei lecturi, corecturi, piguliri, când abia dacă mai rămâne câte ceva de îndreptat. Prozele acestea s-au adunat de prin 2010, una câte una, la intervale destul de mari de timp, cu excepţia uneia, Strada Salcâmilor…, care are o întreagă poveste. Am scris-o în 1987, cred, se afla într-un caiet de matematică (întotdeauna am scris numai în caiete cu pătrăţele), am uitat cu desăvârşire de ea, nici n-o bătusem la maşină, ca pe celelalte, altfel ar fi fost în prima mea carte, dar mi-a venit în minte numai când mă aflam cu nepotul meu la piscină şi-i explicam cum îl ţine legea lui Arhimede de funduleţ, îl împinge de jos în sus, cel care îşi desena cercurile pe nisip şi i-a cerut soldatului noli tangere circulos meos, iar el m-a pus să repet de mai multe ori cuvintele pe care nu le înţelegea, dar îi sunau atât de miezos în ureche, atunci mi-am amintit că am scris cândva o povestire în care spuneam că protagonistul meu simţea că enunţul legii lui Arhimede se potriveşte ritmului cu care urca el scările, l-am evocat acolo şi pe profesorul meu de matematică, mi-am amintit şi numele lui, Carabeş, şi ştiam şi de ce l-am botezat aşa, am avut un coleg de armată cu nume asemănător, Caralbeş, mi le aminteam pe toate, dar nu şi unde ar fi putut fi caietul cu învelitoare de vinilin. De îndată ce am avut puţin timp, am răscolit din nou numeroasele legături de reviste vechi şi hârtii din pivniţă, ocazie numai potrivită de a mai arunca din ele, şi nu m-am lăsat până n-am descoperit şi caietul acela, era acolo, am transcris-o, am schimbat doar câteva cuvinte şi săptămâni la rând am crezut că e cea mai bună dintre toate. Acuma trec sub tăcere acest aspect.

O altă povestire, Vizitatorul, am scris-o în urmă cu vreo şase ani, am şi publicat-o în Vatra la puţină vreme după aceea, tot în perioada aceea am scris bună parte dintre cele care alcătuiesc secvenţele urbane, mă tenta să iau toate legendele şi istoriile burgului şi să le povestesc aşa cum s-au aşezat ele, alterat, în memoria mea, mai sunt câteva pe care le-am lăsat pentru un proiect de mai mare anvergură, sper să le pot pune la un loc, poate chiar în structura unui roman. Iar secvenţele rurale le-am tot povestit până s-au şlefuit, trecerea lor pe hârtie fiind uşoară ca după o dictare molcomă. La fel de uşor am scris, de parcă nici n-ar fi apelat decât la fondul meu afectiv, şi povestirea care dă titlul cărţii (eu am vrut să se cheme altfel, dar am primit un bun sfat să-l iau pe acesta), la fel şi Matei, omul cu chip de biserică. Adevărul e că scriu rar proză nu pentru că mi-ar cere un efort copleşitor, ci pentru că nu mai am după aceea puterea de a reveni la poezie, trec după aceea luni de zile până îmi regăsesc cealaltă voce.

Vedeţi, s-au ordonat parcă de la sine, aici n-a mai fost magie, ci distanţă, stare, ritm şi ordine. Dar pentru că veni vorba despre magie, mi-am amintit că am zis ceva despre miracol într-una din vechile povestiri, noroc că acum calculatorul te scuteşte de efortul de a reciti zeci de pagini până găseşti ceea ce cauţi: în Ceasul de buzunar am un dialog cu un personaj de-a dreptul straniu, care m-a dezarmat cu o întrebare neaşteptată: „– Puneţi la îndoială miracolul? – Dimpotrivă, eu afirm miracolul, dar nu-mi interziceţi să fac parte din el”, spuneam asta în urmă cu vreo treizeci şi cinci de ani. Iar acum aţi formulat dumneavoastră o întrebare cu consonanţă asemănătoare. Iar răspunsul n-a diferit prea mult. Are însă un accent mai plin.

 

Spuneţi că v-a dezarmat întrebarea personajului dumneavoastră. Cum vă raportaţi la ele, la personaje? Am auzit de la alţi scriitori că sunt momente în care personajele o iau de capul lor prin poveste. Scuzaţi expresia. 🙂

Nici eu nu sunt prea drastic cu personajele mele, le dau uneori vacanţe mai lungi, când nu scriu mai multe zile la rând, ori pentru că am altă treabă urgentă de făcut, ori pentru că nu mă simt în stare, şi-atunci ele profită de perioadele acestea de libertate şi îşi pun la punct micile lor strategii şi „escapade”, îşi retuşează câte o trăsătură sau găsesc câte o scuză de a nu se mai duce unde am vrut eu, alteori descoperă câte o expresie pe care o transformă în potecă de plecat aiurea, şi-atunci încep să-şi aroge o anume autonomie, le-o acord cu largheţe, bunăvoinţă, dragoste, să văd până unde se pot duce, dar tocmai atunci, când le dau cea mai mare libertate, ele se sperie, mi se culcuşesc în suflet şi se agaţă cu tot ce au de mine, pentru că atunci se dumiresc că aş putea sufla peste ele adierea uitării. Atunci se îngrozesc (şi mă îngrozesc) şi devin ascultătoare, nu mai încearcă să-şi schimbe firea sau chipul, este momentul pe care îl aştept mereu cu înfrigurare, pentru că de acolo înainte au devenit atât de mature încât mă constrâng să le spun povestea până la capăt. Sigur că am avut şi conflicte cu personajele mele, unele am reuşit să le rezolv şi să scriu povestea, altele sunt suspendate, nu ştiu niciodată când vor izbucni din nou, dacă voi fi învingător sau învins, dacă voi reuşi sau nu să le sting. Pare şi e un joc, dar unul grav. Uneori îţi laşi personajele să facă ce vor, dar trebuie să ai la îndemână metode şi abilităţi prin care să le faci să ştie că poţi da oricâtă libertate, poţi trece cu vederea fronde mici şi mari rebeliuni, dar ai la latitudinea ta supremul existenţei lor, destinul. Da, aşa e, personajele pot să facă aproape tot ce vor, dar în lumea pe care le-o pui la dispoziţie. Adică în lumea imaginaţiei tale. Până devin ceea ce vor şi vrei.

 

Cel puţin din ce aţi publicat, pare că aţi scris mai multă poezie decât proză. Nu v-aş întreba nici ce anume credeţi că e mai mult în dumneavoastră, poetul sau prozatorul, nici ce anume v-a determinat să treceţi de la una la alta. Deşi poate printre rânduri veţi răspunde… 🙂 Totuşi, cum credeţi că se infiltrează poezia în proza dumneavoastră?

Nu-i nimic de mirare aici, sunt poet, pentru mine proza e un vizitator rar, drag, trebuie să recunosc, dar şi aproape insuportabil, pentru că nu ştie ce sunt vizitele scurte, mă necăjeşte zile întregi şi nu mai puţine nopţi, dar nu-l pot alunga, nu poţi să fii nepoliticos cu musafirii tăi, nici n-ar pleca, nu-i felul acela supărăcios, când vine îmi confiscă totul, mai cu seamă confortul, şi n-am decât să-i fiu slujitor până îşi termină casa de hârtie în care se aşază să locuiască. După aceea îşi vede de viaţa proprie, dar nu la fel şi eu, pentru că am nevoie de multe zile, uneori luni de zile până îmi revin, până mă pot întoarce la poezie. Aşa se explică şi ceea ce spuneţi dumneavoastră, deşi eu n-aş fi tocmai de acord, cantitatea de poezie care se „infiltrează” în proză este a acesteia, e partea ei de vanitate, dacă vreţi, risipa pe care poetul nu se poate abţine să n-o facă atunci când se dedă la plăcerea povestirii. Să ne imaginăm următoarea situaţie: un bărbat întâlneşte o femeie, pe stradă, o priveşte admirativ, ea surâde enigmatic, poate lui, poate vreunui gând de-al ei, atât, el se duce mai departe cu surâsul în suflet, ea cu misterele ei. El este proza, surâsul ei e poezia.

Acum, după ce şi-a terminat casa de hârtie, sper să mă lase în pace o bună bucată de vreme, pentru că am de terminat o carte de poezie, mai importantă decât orice construcţie narativă.

 

Când ştiţi că aţi încheiat o carte de poezie şi când ştiţi că aţi terminat o carte de proză? Sunt diferite momentele acestea în vreun fel?

Aş putea da un răspuns simplu, dar acela ar fi cam… criptic, aşa că prefer să merg pe detalii comprehensibile, care să evite orice răstălmăcire. În cazul meu, cartea de proze scurte trebuia să mă elibereze de sumedenia de naraţiuni originare, legende urbane şi idei mai trăsnite pe care le-am tot purtat în mine de-a lungul anilor, le-am povestit sau le-am notat pe foi de hârtie, în caiete ori în fişiere deschise pe calculator. Multe dintre ele nu-mi dădeau pace, mă bântuiau câte o vreme, mai ales după ce apucam să le povestesc la o cafea câte unui prieten, şi-atunci îmi spuneam, odată cu ei, că-i musai să le trec pe hârtie, să le dau o formă de a fi. Pe câte unele, mai ales pe cele foarte scurte, le scriam dintr-o suflare, le închideam în fişiere şi le uitam cu totul; simţeam un fel de bucurie ascunsă că am scăpat, de parcă ar fi plecat un vizitator pe care nu-l mai puteam suporta; cu cele mai lungi a fost mai greu până am găsit tonul, prima frază, cuvintele care să sugereze atmosfera, după aceea totul mergea parcă mult mai uşor, ca poveştile la cafea, la un pahar de vin, unele îmi luau câteva zile, altele săptămâni, mai ales când personajele mele se luau la harţă cu mine şi se încăpăţânau să nu mai fie chiar aşa de docile cum le vrea autorul (dar îngăduiţi-mi să recunosc, fie şi într-o paranteză, că acelea ne sunt mai scumpe, mai dragi, sunt asemenea fiului risipitor). Au fost şi situaţii când a trebuit să mă întorc la începutul povestirii, ca să schimb portretul iniţial, trăsături sau chiar caracterul personajului, ca să justifice o faptă, o expresie ori vreo altă năzbâtie pe care nu ştiam de la început c-o va face. Dar de fiecare dată, uneori cu mici peripeţii, concesii ori gesturi despotice pe care nu le ştie decât cel ce scrie şi cei „scrişi” de el, povestea ajunge la sfârşit. Aşa, încet-încet, micile şi mai marile marote epice sunt învinse, mintea se eliberează şi după o vreme constată că ele încep să se organizeze, să se aşeze de la sine într-o structură vag imaginată la început, transformându-se cu determinare într-un proiect. Atunci, din clipa aceea simţi că ia naştere o carte. Şi când o priveşti ca întreg, vezi şi ce-i lipseşte şi încerci să termini edificiul ca orice arhitect care adaugă la final elementele de detaliu.

Cu poezia, de regulă, lucrurile nu sunt atât de încâlcite. În cazul meu, cel puţin. Pentru că ea se iveşte dintr-un şir conjugat de stări, forme de structură psihică, un univers tulbure, tulburător, frământat şi instabil în care încercăm să ghicim ce suntem. Când acolo, în profunzimea aceea se petrece ceva radical, simţi că s-a încheiat brusc o etapă. Nici o carte de poezie nu poate urca treapta aceea, se opreşte acolo. Ceea ce urmează e altă carte, e deja altceva. Aşa mi s-a întâmplat cu penultima carte de poeme, Teste de identitate, versurile curgeau liniştite (mă rog, cât pot ele să fie de liniştite), toate erau tuşe apăsate de portret, când brusc a năvălit în lumea mea Richard (ăla rău) şi a început să strige, să facă tărăboi fără urmă de majestate, am simţit că n-am ce să-i spun, eu sunt în alt rol, în altă lume. De îndată ce am scris poezia, ştiam că nu voi mai putea adăuga nimic la cartea aceea, trebuie să mă opresc şi să aştept să se facă pace în Anglia, în lume, în mine, în carte. Şi după ce s-a făcut pace, am scris o carte de poeme în proză, în care am fost copil şi adult, jucăuş şi grav fără să ştiu când, de ce şi cum, eram de toate vârstele în acelaşi timp şi am descoperit că sunt la fel şi în realitate. Dar, de regulă, nu spun.

 

La ce lucraţi acum?

Acum, după aceste proze scurte, încă nu m-am putut apropia de poezie, aşa că citesc şi recitesc, mă dedic plăcerii de a citi. Dar de îndată ce voi putea, voi relua lucrul la un volum de poeme de al cărui fir unificator tot trag încă de dinainte de a mă opri şi dedica fără rest terminării volumului Un roman într-o gară mică, cu care voi continua să adaug tuşe unicului autoportret pe care îl realizăm prin scris. Dar nu lenevesc, desigur, pentru că în acest an am tradus foarte mult, am realizat o antologie din poezia echinoxiştilor maghiari din perioada de început, am selectat unsprezece autori cu marcă specială fiecare, le-am adunat poemele traduse sub titlul Efect de propagare. Poeţi maghiari de la Echinox, sper să apară în câteva zile la Cartea Românească; dar am terminat şi ultima corectură a unui alt volum de versuri, o antologie de autor a lui Halmosi Sándor, din care va apărea o selecţie în numărul următor din Vatra şi foarte curând şi în Luceafărul un grupaj consistent. Pregătesc pentru tipar şi un volum de versuri al lui Jász Attila, sper să apară până la sfârşitul anului. Acum, pe loc, mă impresionează şi pe mine acest mic bilanţ, constat că a fost un an bun. Excelent, dacă în timpul rămas din an aş reuşi să termin şi cartea de poezie.


Cartea este disponibilă pe elefant.ro şi pe site-ul editurii Polirom.


Kocsis Francisko (n. 18 ianuarie 1955) este poet, prozator şi traducător. A fost redactor-şef adjunct la revista Vatra. A colaborat cu diverse publicaţii, printre care România literarăLuceafărulVatraObservator culturalOrizontConvorbiri literarePoesisFamiliaTransilvaniaViaţa românească. A publicat mai multe volume de poezii – Umbrela profetului (1998), Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate de duminică (2004), Ceva trece pe-aproape (2009), Melancolii în formă continuată (2012), Teste de identitate (2015), Oţet de furnici (2016) – şi un volum de proză – Plimbări cu Freud (2006). Este prezent în mai multe antologii.