Dacă ar fi să conversez cu sufragetele – Barbara Bodichon, Frances Power Cobbe, Christabel Pankhurst, Emmeline Pankhurst, Annie Kenney, Flora Drummond, Eva Gore-Booth, Constance Smedley, Margaret McMillan, Maud Arncliffe Sennett, Selina Cooper, Sophia Duleep Singh, Sylvia Pankhurst, Emily Wilding Davison, Millicent Garrett Fawcett – le-aș spune că eu cred că e posibil ca, din nou, după 200 de ani, să ne fie necesară o revoltă în masă. Simt că tot ce ați făcut voi pentru noi acum 200 de ani am pierdut. Simt că nu ni s-a acordat, de fapt, ce am cerut noi. Simt că am fost mințite și trădate și abandonate, lăsate să ne creștem copiii singure, ne-au fost furate economiile, ne-au fost aruncate lucrurile în stradă. Ni s-au promis lucruri, dar ni s-au mutilat toate speranțele.
După ce am dat tot ce aveam, patriarhatul ne-a umilit și ne-a zis că nu am făcut ce trebuie, că nu ne respectăm noi pe noi, că nu îi trebuiau copiii patriarhatului, că nu avea nevoie de ajutorul nostru patriarhatul, că patriarhatul poate și singur, că nu suntem bune și nu suntem puternice, că putem fi înlocuite lesne, patriarhatul ne-a lăsat plânse și învinse lângă o șină de tren, în ploaie.
Patriarhatul nu cunoaște omenia, nu cunoaște mila, nu vede femeile ca pe niște oameni, ci ca pe niște resurse, suntem un ambalaj aruncat la gunoi după ce a fost folosit.
Ni s-au promis adăposturi, dar încă trebuie să fim în custodia familiilor noastre, muncim dar nu ne putem cumpăra propriile locuințe pentru că nu se crede că munca noastră e valoroasă și suntem plătite prost, suntem în permanență atât de obosite încât avem senzația că ne vom prăbuși, patriarhatul ne dă veșnic diverse task-uri și când i se pare că nu e destul, ne mai dă, numai așa, că îi place să râdă de noi, munca noastră e atât de prost plătită încât să trebuiască să stăm pe unde apucăm.
Ni s-au recunoscut drepturile doar aparent, dar în realitate suntem sub talpa patriarhatului și la fiecare sesiune de vot se discută despre dreptul la avort, despre corpurile noastre, despre nașteri și despre contracepție.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro, cumpără „o cafea”:
Încă suntem marionete, păpușele, poți să-mi scoți ochii dacă vrei, uite, mi s-a mai întâmplat, poți să-mi mănânci inima gătită la cuptor cu legume, cred că e gustoasă.
Dacă v-aș avea în fața mea și așa îmi imaginez că vă am, v-aș spune istoria mea, v-aș argumenta așa cum ați argumentat voi în sălile pline de bărbați misogini, aș face asta pentru a scoate în evidență care ne sunt, de fapt, drepturile și mai ales felul în care ne râde patriarhatul în față, aș da drept exemplu în fața celorlalți ‒ bărbații care au ridicat femeile și le-au oferit locul care li se cuvine, care au ascultat cuvintele lor, care au luat în considerare ideile mele și proiectele mele.
Patriarhatul nu se curăță, patriarhatul se perpetuează, dorința de putere e mai dulce decât dorința de armonizare, cineva iubește atât de mult puterea încât preferă să se îmbăieze în sângele femeilor care mor pentru drepturile lor. Dar dacă vă vorbesc astăzi cu glas răspicat, înseamnă că am avut parte pe drumul meu și de bărbați care aleg să deschidă drumuri pentru femei, care luptă cot la cot cu femeile pentru drepturile lor, am cunoscut asemenea bărbați și nu pot să-i pun în același loc cu ceilalți, așa cum am cunoscut femei care m-au ridicat, dar și femei care mi-au închis 10 porți deodată, am înțeles și de ce, am înțeles că așa au învățat ele să obțină privilegii, despre acelea nu pot să spun că sunt surorile mele, sunt inamicele mele cu nume și prenume, sunt inamicele egalității și revendicării drepturilor femeilor, inamicele dreptului la vot.
Dacă am fi la o cafea împreună acum, pe malul pe care îl iubesc, dacă am fi la cafea într-o sală cu maximă audiență, aș spune același lucru, femeile au drepturi numai aparent. Nu degeaba eu, o femeie educată, încă simt că nu merit la fel ca ceilalți, simt așa pentru că așa am fost tratată, simt așa pentru că nimic nu mă ajută să ies din mediul patriarhal, sunt o femeie care vrea drepturi, dar unde? Acolo unde o altă femeie poate sări la gâtul alteia dacă vine vorba de privilegii. Nu am văzut numai o singură dată asta. Vorbesc despre țara mea și despre faptul că femeile încă nu sunt prietene între ele, femeile nu văd că pentru privilegii trebuie să plătești, iar uneori plata înseamnă a deveni o unealtă a patriarhatului și atât. Eu pledez pentru drepturi, respect și emancipare, dar cineva mereu mă întrerupe, cineva mereu îmi spune: „ești sublimă, dar ce păcat că ești muritoare”, cineva îmi amintește că sunt efemeră, că voi muri, deci nu contez, acela este patriarhatul care vorbește prin cei pe care îi aud. Alt chip, dar parcă mereu aceleași idei.
Cartea Manifestele sufragetelor (Editura Vellant, 2023) înglobează o colecție de texte „articole de ziar, cărți, pamflete, afișe și documente publicate între anii 1869 și 1920 într-o selecție publicată de Penguin Books, 2020”, traducerea din limba engleză îi aparține lui Deniz Otay, iar prefața Medeei Iancu. Acestea fiind spuse, cred că aveam nevoie de această traducere întrucât nu toate femeile din România au acces la limba engleză și traducerea a înlesnit înțelegerea acestor texte atât de necesare. Probabil chiar și eu m-am întrebat la ce duce să înțeleg ce vor să spună autoarele, adică revendicarea dreptului la vot. De ce e nevoie ca femeile să aibă drept de vot? La ce bun să pună o ștampilă și să aleagă? Nu au oricum același destin nefast? Nu sunt oricum ignorate de la deciziile politice? Nu sunt oricum ignorate drepturilor lor, cu sau fără votul lor?
Privind retrospectiv, când am cumpărat cartea am stat și mi-am pus tot felul de întrebări chiar înainte să o citesc. Chiar și dacă ești feminist, chiar și dacă ești un apărător al drepturilor femeilor, îți dai seama cu această ocazie că anumite întrebări vin și din cultura în care te-ai născut, această cultură care ne învață că „nu e treaba femeilor” – „cabinele de vot nu sunt locuri potrivite pentru femei” (Barbara Bodichon, Argumente pentru și împotriva dreptului la vot al femeilor, p. 57) – că nu e cazul să se amestece în treburile importante, că femeile „sunt protejate” de legi și de tați, de soți și de frați, NIMIC MAI FALS, mai ales că cele mai recente știri despre violența domestică au portretizat societatea românească așa cum e ea: cu ura ei față de femei, cu violența ei față de femei.
Trecând peste „de ce”, am ajuns la „iată”, găsind ceva uluitor de absurd, dar nu neapărat, când femeile sunt considerate neinteresante și nevaloroase, sau folositoare numai în anumite circumstanțe și pentru anumite favoruri, ei bine, se întâmplă să nu aibă parte de tratament uman, de pildă am găsit că atunci când femeile încă nu aveau drept de a vota, ele se loveau de „refuzul proprietarilor de a accepta să primească în chirie femei” (Barbara Bodichon, Argumente pentru și împotriva dreptului la vot al femeilor, p. 43), informația trecută în eseu a Barbarei Bodichon, bineînțeles că se referă la femeile celibatare/văduve. Primind acest șoc cu o stare de revoltă faţă de ce au pățit surorile mele în trecut, m-am gândit, hei, dar eu în anii mei la Târgu Mureș, ani de chirie și solitudine, ce aș fi făcut dacă nu m-ar fi primit nimeni în chirie, nu aveam desigur locuința mea, deși munceam, deși ar fi trebuit să pot să am. Dar nu e fezabil, în chirii se pot petrece abuzuri, îmi amintesc o chirie unde proprietarul intra oricând dorea în locuința închiriată de mine, avea cheie și se folosea de pretextul că verifică să vadă dacă totul e bine.
Constatăm că nici azi femeile nu pot deține lesne bunuri, sau dacă dețin acestea sunt aproape instant atribuite altcuiva, copiilor dacă au copii, soților dacă au soți, deși legal e altceva, mentalitatea patriarhală nu ține de legi, e vorba de încrengătura de rude, familie, vecini și nu numai. Din fericire, pentru că am dreptul la vot, am și alte drepturi azi, dar cum spuneam, nu neapărat resimt drepturile ca fiindu-mi depline. Din pricina sistemului patriarhal cu puterea concentrată în mâinile bărbaților (cel puțin în politică), femeile nu o duc bine în țara mea. Cele privilegiate care vin din elite dorind să-și mențină privilegiile vor spune, așa cum le spuneau și sufragetelor la 1800, că aberez, că nu e așa, dar în anumite circumstanțe nu contează nici măcar condiția socială, condamnarea vine în funcție de gen, vine din urmă, de departe. Prezentul nu e decât oglinda trecutului.
Am avut șansa să ajung la cartea Manifestele sufragetelor, când spun că am avut șansa, nu e doar o completare a acestei cronici, ci e o realitate, nu cred că în România toate femeile pot ajunge să aibă o asemenea carte, în primul rând pentru că are un anumit preț, nu foarte mare, dar uneori pentru femei orice preț poate fi mare în contextul în care au copii de crescut, au casă de ținut și poate că unele dintre ele sunt mame singure, văduve, provin din familii fără posibilități, probabil că nu au nici timp, e nevoie să gătească, să curețe, să adune, să organizeze, să educe copii, să îi țină curați și îngrijiți (că deși credem că s-au schimbat multe, în realitate aceste munci domestice neplătite le sunt atribuite tot femeilor).
Pe social media ni se tot arată zilele acestea în știri exemple de femei care au reușit chiar dacă nimeni nu a investit în ele. Aceste exemple nu sunt greșite, dar pare că ar transmite următorul mesaj: „De ce să investim în fete dacă ele ajung aviatoare, profesoare, doctorițe, avocate, judecătoare și fără să investim în ele, doar aruncându-le în lume, cel mai important e să fii muncitoare, să ai potențial și să fii perseverentă!”, și nu e numai o găselniță, chiar am auzit aceste cuvinte și credința că femeile sunt făcute să reziste în orice condiții, sunt făcute pentru a se sacrifica. Probabil că dacă ești părinte și faci calcule, ți se pare că e chiar un avantaj să ai fată, probabil că te gândești că în cazul în care ai și un băiat, vei investi mai mult în băiat, că așa se vede, conform știrilor că fetele reușesc oricum, nu? Investiție mică/deloc, profit mare!
Nu este chiar așa, experiența ca femeie în România îmi spune că femeile au nevoie de multă susținere pentru a reuși. Chiar dacă familia de proveniență nu investește, cu siguranță că femeile care își realizează idealurile, o fac și datorită unor oameni minunați care le sprijină pe drumul lor și care nu sunt neapărat parte din familia lor de proveniență. Știrile false care fac din femei niște eroine cu sacrificii sunt pe cât de strălucitoare, pe atât de fake. În realitate nimeni nu reușește de unul singur, adesea femeile se ajută între ele, sau așa ar fi firesc, mai ales că împărtășesc aceleași probleme și abuzuri pe care istoria le consemnează.
„Manifestele sufragetelor”, Editura Vellant, anul publicării: 2023, nr. pagini: 216, traducere: Deniz Otay
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Mika Baumeister / Unsplash
scrie un comentariu