cronici recomandări

La graniţa dintre vis şi realitate: „Marele Meaulnes” de Alain-Fournier

Alain-Fournier (pseudonimul lui Henri Alban Fournier) a murit la numai 27 de ani, în una din primele lupte ale Primului Război Mondial, şi a lăsat un singur roman terminat, „Marele Meaulnes” (tradus la noi multă vreme drept „Cărarea pierdută”) – un roman-capodoperă, puternic autobiografic, poetic şi cu accente simboliste.

Citind astăzi „Marele Meaulnes” – publicat iniţial în 1913, tradus pentru prima dată în română în 1942 – te poţi bucura de aroma unui roman niţel straniu, care induce atât frisonul aşteptării şi al suspansului, cât şi calmul unei scriituri descriptive, răbdătoare. Uşorul paradox de aici e pus de Alain-Fournier pe seama celor două personaje-cheie ale romanului: naratorul François Seurel şi prietenul său, Augustin Meaulnes.

Pentru François, Meaulnes este ca o piatră de hotar. Nimic nu rămâne la fel în urma primei lor întâlniri, după cum sosirea lui Augustin la şcoala pe care o conduce tatăl lui Seurel apare ca un seism în cotidianul molcom al elevilor. Apoi, secretul lui Meaulnes, la care François are acces treptat, nedumereşte şi mobilizează forţe inexplicabile pe moment. Cititorul asistă până spre finalul cărţii la aventuri greu de înţeles şi de pus cap la cap, care însă conturează o lume magică, ce pare a face parte din realitate, deşi uneori ai zice ferm că nu este decât parte a unui vis.

De la un capăt la celălalt, e greu să-ţi dai seama cât e glumă şi cât e „adevăr” în ficţiunea bazată pe realitate a lui Alain-Fournier. După cum veţi realiza citind şi prefaţa, dar şi tabelul cronologic, excelent postate în deschiderea cărţii de către cei de la Editura Corint, romanul porneşte de la o poveste de dragoste adevărată. Pe când avea 18 ani, Henri Alban Fournier s-a intersectat întâmplător pe cheiul Senei cu tânăra Yvonne Quiévrecourt, care avea să fie marea lui iubire şi care-i va inspira personajul Yvonne de Galais din „Marele Meaulnes”. Henri a urmărit-o pe Yvonne şi a reuşit să schimbe câteva cuvinte cu ea – suficient pentru a afla că era deja logodită. La opt ani după aceea, avea s-o reîntâlnească deja căsătorită şi mamă a doi copii. Ei bine, această Yvonne – ficţionalizată – va determina destinele lui Augustin şi François, pe căi miraculoase.

Poveştii nu îi lipseşte dramatismul. Dimpotrivă, cred că mai ales spre final Alain-Fournier a picurat un pic cam prea mult pentru gustul meu. Ce rămâne la decantare e firul unei prietenii solide, inexplicabile uneori, un fir brodat pe tiparul unei scriituri fine, şi triste, şi melancolice, deopotrivă.

„Luni seara am vrut să ne facem temele, după ora patru, ca în plină vară, şi, ca să vedem mai bine, am scos două mese mari în curte. Dar s-a înnorat imediat; o picătură de ploaie a căzut pe un caiet; am intrat în grabă. Şi din sala mare, întunecată, ne-am uitat în tăcere, prin ferestrele late, la nehotărârea norilor de pe cerul cenuşiu.”

Dincolo de astfel de pasaje care te întorc în timp, în orizontul unor ani în care lumea părea că nu se grăbeşte ca astăzi şi care se scurgea mai lent, pentru a face loc unor plăceri mai aşezate, precum lectura unei cărţi despre prietenie şi dragoste, unicul roman al lui Alain-Fournier încă mai fascinează şi prin prisma destinului tragic al scriitorului. Ucis în apropiere de Verdun şi îngropat într-o groapă comună, el a fost identificat abia în 1991, prin datarea cu carbon radioactiv, şi înhumat într-un mic cimitir militar, la Saint-Rémy la Calonne.

„Marele Meaulnes” a trecut proba timpului pentru că are în centrul său chestiuni universal umane: iubirea, camaraderia, aventura şi, dincolo de ele, capacitatea unui creator de personaje de a face ca totul să pară la graniţa dintre vis şi realitate. La 100 de ani de la prima ediţie, romanul lui Alain-Fournier încă mai descoperă noi cititori şi încă mai fascinează. Oldie, but goldie.

Alain-Fournier, „Marele Meaulnes”, Editura Corint, anul publicării: 2023, nr. pagini: 272, traducere: Andreea Vlădescu

Cumpăraţi cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Joep Cox / Unsplash

despre autor

Constantin Piştea

Editor-coordonator citestema.ro.

scrie un comentariu