„La Iași, în timpul războiului, 1916–1917. Însemnările unui pictor refugiat” de Costin Petrescu (avanpremieră)

0
430
elefant.ro
Colecția Memorii/ Jurnale, Editura Humanitas 2018  Ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie și note de Virginia Barbu
Colecția Memorii/ Jurnale, Editura Humanitas 2018
Ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie și note de Virginia Barbu

„Faptele trebuiesc bine amintite, ca nu cumva să se uite vreodată”, nota Costin Petrescu în urmă cu 100 de ani. Editura Humanitas a publicat însemnările sale, iar citestema.ro vă pune la dispoziţie un fragment amplu.

„Însemnările lui Costin Petrescu, excelent portretist, inovator al frescei românești interbelice, constituie o mărturie importantă din timpul primei conflagrații mondiale, un document tragic, dar totodată plin de spirit și de farmec, remarcabil prin acuratețea percepțiilor și a informațiilor înregistrate. Ele reflectă exercițiul atent al vizualității și practica variatelor meșteșuguri stăpânite de autor, precum și convingerea sa morală că «faptele trebuiesc bine amintite, ca nu cumva să se uite vreodată».

Peste un timp care s-a rotunjit, ni se oferă astăzi prilejul acelui «mai târziu, târziu de tot» pe care pictorul Costin Petrescu îl anticipa pentru momentul în care vor ieși la lumină însemnările sale din vremea pribegiei.“ – Virginia Barbu

Fragment 

 

8 decembrie 1916[1], Iași

(…)

Colegul meu [A.] D. Atanasiu[2], profesor la școala noastră și pe care l-am întâlnit aci îndeplinind misiunea de maior de rezervă, plângea ca un copil privind șirurile acestea de

nevinovați pe care așezămintele stăpânitorilor noștri îi duceau să-i pregătească pentru abator.

― Copilașii!… Bieții copilași… Câți vă veți mai întoarce dintre voi la cuibul părintesc? Nu, măi, zicea el, nu trebuia să intrăm ca orbii în acest joc îngrozitor fără să știm cu ce luptăm și contra cui luptăm.

Cred că n-ar fi reu să mai trec aci o convorbire ce spunea el a fi avut-o cu un general sârb referitor la resboiul cu germanii și în particular la incredibila lor artilerie ce distruge coloane întregi de la distanțe enorme.

― M-am luptat cu turcii, zicea el, i-am văzut, i-am bătut. M-am luptat cu bulgarii, cu austriacii și ungurii – i-am văzut, i-am bătut. M-am luptat apoi cu germanii… m-au bătut, m-au gonit din țara mea, și eu pe ei nu i-am văzut.

Iată cam ce sentimente începură să încolțească și să se generalizeze în mulțimea civilă și chiar militară. Și buzele tutulor pronunțau un nume de general[3] care, în oarba lui invidie pentru alții mai vrednici decât el, a provocat dezastrul. Cine știe?…

Şi zilele treceau la fel, una ca şi alta, triste când puteam sta cu mine singur de vorbă şi oarecum vesele când ne grupam în jurul mesei unde spiritele de duzină ale amicului Späthe, adunate din Furnica lui Ranetti[4], ne făceau să uităm alte preocupări. Mai ales pofta lui de mâncare şi de băutură mărturisesc că începuse să devie comunicativă.

*

În aceeaşi zi, dupe-amiazi, când ne îndreptam încet spre cafeneaua „Napoleon”, singurul loc unde întâlneai atâtea figuri de fugari cunoscuţi, mi se anunţă, spre marea mea bucurie, că locotenentul Alexandrescu mă căuta cu o telegramă de la tine.

Înțelegi tu, dragă, cu ce înverșunare căutam pe vestitorul acesta?

Căci la toate scrisorile și telegramele ce trimisesem acasă n-aș fi dorit parcă decât să aflu doar atâta, cum că voi mă știți trecut de Ploești, de acea zonă atât de încercată de aeroplanele vrăjmașilor[5].

Îl găsesc… citesc cu sete telegrama ta, în care îmi spui să fac tot posibilul să viu imediat la Bucureşti, unde sunt rechemat oficial la postul meu[6]. O bucurie nespus de mare care se complectă şi cu vestea comunicatului oficial care spunea cum că la sudul Capitalei duşmanii au încercat o învingere dezastruoasă. Ca fulgerul se răspândi printre tovarăși vestea că plec chiar în aceeaşi zi.

Unul dintre ei îmi zice:

― D-le Costin, eu cred să mai rămâneți o zi, să vedem şi situaţia de mâine… cine ştie ce se poate întâmpla…

Negreşit, nu l-am ascultat.

Toţi tovarășii fură invitaţii mei la masa de seară, unde se ridicară mai multe pahare. Le-am ţinut şi o mică cuvântare pornită din inimă, în care le mărturiseam că, cu toată via mea fericire că plec spre casa mea, nu pot zice că n-am o mică părere de rău că-i părăsesc pe ei, atât de devotaţi şi cu dragoste grupaţi în jurul meu. Cuvântarea mea stârnește entuziasmul altor clienți de la mesele vecine, care se apropie de masa noastră, dispuși să ia parte efectivă la o prelungire a ospățului nostru până la orice ceas, numai să renunț pentru seara aceea la proiectul meu de plecare. N-a fost chip. Cu sticlele de vin prin buzunare şi cu o dispoziţie ce numai asemenea împrejurări o poate avea cineva, pornim în ceată spre gară.

Trenurile mergeau foarte neregulat şi nu o dată se întâmpla ca întârzierea să se prelungească 10-12 ore…

Dar în momentul invaziunei noastre pe peronul gărei un tren sanitar şi gol de tot se opri pe linie. După oarecare insistenţe fui admis să-mi ocup un loc pe o bancă într-un vagon de cl. III. Trenul porneşte în uralele barbare ale entuziaştilor mei tovarăşi şi a[le] acelor comeseni străini care au ţinut cu orice preţ să mă însoţească cu veselie la gară, deşi cunoştinţa noastră n-avea decât două ore de vechime.

Şi acum, singur de tot într-un întreg vagon, mă pregătii cu răbdare să biruiesc ceasurile de aprinsă nerăbdare ce mă mai despărţeau de voi.

Cu hrană abundentă şi cu căldura vinului ce consumasem, putui lupta toată noaptea cu frigul de gheaţă din vagon. Cu toate acestea, nu putui închide ochii nici un minut, atât de nerăbdător eram de-a ajunge mai repede la București.

Vai, de unde puteam eu şti câte neplăceri şi primejdii mi se pregăteau din ceasul acela!…

*

În dimineaţa zilei de 21 noiembrie (luni) trenul soseşte în gara Buzeu.

Cu tot bacşişul dat conductorului, avui neplăcerea să-mi văd geamantanele scoase din vagon din ordinul unui tânăr doctor ce trebuia să dea jos din tren orice călători străini. Bagajul meu îl văzui odihnindu-se în noroiul plin de murdării din preajma liniilor.

Dar profit de ocazie, văzând pe tânărul doctor vorbind cu un maior cunoscut, ca în faţa acestuia să insist a fi primit în trenul cu pricina. Izbutesc, și iată-mă instalat cu maiorul meu într-un compartiment mai îngrijit. Nu se ştie cât vom sta în gară; ba ce-i mai mult, un căpitan doctor, trecând prin compartimentul nostru, ne dă cu gravitate vestea că în seara precedentă ar fi sunat la Bucureşti alarma şi bărbaţii mobilizaţi [fuseseră] invitaţi să părăsească Capitala.

― Şi vestea aceasta, adăogă el, n-o am din simplu zvon, ci de la o persoană a cărei seriozitate eu n-o pun la nici o îndoială.

Chipul serios şi cu totul convins cu care ne anunţa acest lucru fu cea dintâi lovitură ce primii. Căutam să mă liniştesc pe mine însumi, gândind la sutele şi miile de veşti mincinoase cu care ne obişnuiserăm, care mai de care mai senzaţionale.

Stând de vorbă cu maiorul meu, care, ca şi mine, aducea fel de fel de argumente ca să sfărâme afirmaţia categorică a doctorului, intră pe uşă un călător nou.

Un om mărunțel, îmbrăcat într-o manta groasă de simplu soldat, cu căciulă mare, neagră şi ascuţită pe cap, sprijinindu-se într-un baston, ne cere voie să stea cu noi, fiind rănit la picior. Într-adevăr, un picior era bandajat pe deasupra unui papuc şi se vedea că-l durea rău, căci ceru să vină vreun asistent să-i schimbe pansamentul.

Atunci băgai de seamă că era căpitan. Simplicitatea portului său mă făcuse să nu privesc chipul lui, nici semnele de căpitan de pe umeri. Nimic afectat, nimic lăudăros în atitudinea lui; parcă nu venea din mijlocul vârtejului de gloanţe şi şrapnele. Numai ochii lui, doi ochi mici, negri şi foarte vii ce se roteau cu un fel de sălbăticie în orbitele lor, te făceau să vezi în el pe adevăratul luptător de la război; pe cel ce nu ştie decât să asculte şi să făptuiască ce i se porunceşte cu tot focul, cu toată râvna şi cu toată destoinicia lui. El, individul, dispare cu totul înaintea faptei lui, care nu-i a lui, ci a celor ce i-au încredinţat îndeplinirea acelei fapte.

A răbdat pansamentul cu linişte şi tărie. Un glonţ îi perforase laba piciorului într-una din luptele ce susţinuse cu două zile mai înainte la sud de Bucureşti, şi acum, părăsind un spital din Buzău, se întorcea la Ploești să se îngrijească în casa lui. Nu-l voi uita niciodată. Şi cu ce accent simplu şi fără nici o paradă ne descria el lupta, ca ceva fatal, unde trebuie să-ţi încordezi parcă atenţia la orişice, afară numai de grija persoanei tale. Câtă deosebire între el, şi ca el atâţia alţii, necunoscuţi de nimeni, şi gloata cealaltă, a celor ce fac războiul în oraşele ferite, departe de lupte, departe de pericole și unde uniformele lor impecabile sunt noi-nouţe, iar pe chipurile lor fără însemnătate nu se citeşte decât obrăznicia şi trufia familiilor blestemate ce ne stăpânesc de veacuri şi care ne-au prăpădit ţărişoara.

Dar… un alt tren se opreşte în staţie; e trenul de persoane ce merge direct la Bucureşti, încărcat de pasageri în marea majoritate militari. Aşadar, lumea asta merge ca şi mine spre capitală… Şi mă urc în acest tren convins de astă dată că vestea doctorului era tot din familia veştilor din cafenelele Bucureştilor.

În faţa mea am vreo doi plutonieri, iar alături, o damă de [la] Crucea Roşie ce merge, tot ca și mine, la Bucureşti. Unul din plutonieri îmi spune chiar că are ordin să aducă echipamente din capitală, ordin primit [cu] câteva ore înainte.

Nu mai încape îndoială… astă seară sunt lângă nevastă şi copilaşii mei…

*

Sosim la Ploeşti.

Peronul care indică direcţiunea „Bucureşti“ e aproape gol, pe când celălalt e un furnicar de lume nerăbdătoare şi în care te izbeşte mai ales mulţimea femeilor, copiilor şi geamantanelor. E lumea care pleacă… care-şi părăseşte la întâmplare tot avutul lor fără să ştie ce-i aşteaptă. Biata mulţime nevinovată lăsată în ceasul cel din urmă, pe când marii vinovaţi de mult şi-au transportat casa în localităţi ferite de surpriza invadării duşmanului…

Timpul până la plecarea trenului mi se pare un veac. Nici nu prea dau atenţiune la ceea ce se vorbeşte cum că în ziua precedentă o bombardare aeriană a făcut multe victime printre călători în direcţiunea Chitilei[7]. Un locotenent intră în vagon… cercetează biletele şi identitatea călătorilor. În sfârşit, convingerea e deplină; vorbele doctorului, spuse cu atâta gravitate, erau minciuni; plutonierul îmi zâmbeşte ca unul ce ştia bine ce mi-a spus. Sunt liniştit, dar şi groaznic de nerăbdător…

Deodată… nu-mi vine să cred ce aud…

― Toată lumea jos din vagoane!

Am îngheţat.

Glasul poruncitor al celui ce striga se apropie şi se depărtează, repetându-se în dreptul fiecărui vagon. Încep vociferări, protestări, explicaţii…

— Nu merge nici un tren la Bucureşti!

— Nici mai târziu, d-le?

— Deloc… garnitura se scoate de pe linie.

Mă apropii de un comisar, doar îmi va da o licărire de speranţă…

— Mă rog… noi care voiam să plecăm spre Bucureşti trebuie acum să ne întoarcem de unde am plecat?

— Nu înţelegi, d-le, îmi zice el cu mister, nemţii au şi intrat în Bucureşti.

S-a sfârşit…

Fără să mai spun o vorbă, fără să mai întreb pe cineva, îmi iau binişor geamantanele şi trec şi eu în mulţimea celor înşiraţi pe peronul cu indicaţiunea: „Direcţiunea Moldova“. E pe la ora două dupe-amiazi. Dupe vreo două ore de aşteptare soseşte în gară un tren lung de tot, supraîncărcat de lume fugară. Nu vorbesc de interior, dar toate acoperişurile vagoanelor erau ticsite de bărbaţi şi grămezi de geamantane. Acest tren era format din două garnituri. Cea dintâi, un tren sanitar, şi cealaltă, un lung tren de persoane ce plecase din Bucureşti în dimineaţa acelei zile[8].

Trenul sanitar se desprinde de celălalt, iar lumea care se grămădise şi pe acesta e invitată să-şi găsească loc în celălalt tren, lucru aproape peste putinţă. Merg de la un tren la altul, împingând pe unii, rugând pe alţii… aci târându-mi cu greutate două geamantane şi cu paltonul de rezervă, aci lăsând totul jos şi alergând ca un nebun să-mi găsesc măcar pe platforme un locşor.

Izbutesc cu mari greutăţi şi protestări violente, în fine, să-mi fac loc într-o înghesuială de soldați pe platforma dinaintea unui vagon din trenul sanitar. Eram lac de sudoare. Un vânt rece şi pătrunzător începe să se simtă şi sudoarea să se răcească pe mine. Mi-era frig… şi trenul nu pornise încă, şi eu eram afară, tocmai în bătaia curentului. Mă hotărăsc să părăsesc şi acest locşor – cu atâta necaz câştigat.

Iar încep să alerg.

Ultimul vagon, un vagon de marfă plin cu lemne de foc necesare vagoanelor cu răniţi, îl văd deschis şi, lângă scară, un tânăr căpitan ce ajuta unei doamne să urce.

— Bună ziua, d-le căpitan… Ce, nu mă cunoşti? Cu toate astea noi ne cunoaştem, ce dracu’… Costin Petrescu.

— ??…

— Pictorul? interveni doamna.

— Da, chiar eu… Puneţi şi dv., doamnă, o vorbă pe lângă d-l căpitan să-mi îngăduie şi mie călătoria în acest vagon. De ieri vin de la Focșani, și aci, în gară, iată… Trebuie să plec înapoi…

— Cum de nu, d-le, zice căpitanul foarte îndatoritor, mai ales că şi soţia mea tot la Focşani merge şi mi-ar face chiar bine dacă aţi călători împreună. E aşa de greu pentru o femeie singură şi pe asemenea vremuri.

— Dar d-ta nu vii?

— Plec iar pe front chiar azi şi mărturisesc că eram grozav de îngrijorat lăsând-o să plece singură. Am aranjat însă în fundul vagonului câteva scânduri pe care să se poată culca, de va putea.

Eram salvat… Îmi urc în vagon geamantanele – lucrul acesta însă nu scapă neobservat de mulţimea celor ce-şi căutau locuri, şi deodată suntem invadaţi. Nu se putea altfel. Bietul căpitan! Nu-i venea să se despartă de nevasta lui; isprăviseră tot ce aveau să-şi spună şi parcă tot mai aveau ceva de spus. Pe faţa lui se ivea din când în când un surâs silit, plin de amărăciune şi descurageare, iar privirea lui o desprindea din ochii nevestei, lăsând-o să rătăcească vag, departe… acolo unde poate-l aştepta sfârşitul.

E timpul ca fiecare să-şi găsească un locșor de şezut. Soţia căpitanului, împreună cu o altă doamnă cu care se cunoştea îşi iau loc în fundul vagonului pe cele două-trei scânduri aşezate pe grămada de lemne. Având acum drepturi de protector al lor, îmi fac şi eu loc pe marginea scândurilor, unde întrevedeam chiar posibilitatea de a sta culcat şi poate chiar de a dormi. Aflând că soţul doamnei venite în urmă era chiar în serviciul garei Ploești, profit de momentul îmbrățișerei lor de adio, rugându-l cu multă căldură să încerce să treacă o telegramă pentru tine. Aflasem că Bucureştiul nu era încă ocupat. Primeşte cu plăcere… Îi scriu o telegramă în care îți spuneam că am sosit abia la Ploești, de unde sunt nevoit să plec înapoi, recomandându-ţi curagiu şi speranţă. Peste câteva momente îmi anunţă că nu se mai primesc telegrame.

— Cu toate acestea, vă rog, d-le Paraschivescu, mai încercaţi mai târziu… Am atâta interes ca această telegramă să sosească acasă în locul meu, şi serviciul ce mi-aţi face e neînchipuit de mare…

Îmi făgăduieşte… soţia sa intervine, rugându-l de asemeni să facă tot ce-i va sta cu putinţă. Primit-ai tu acea telegramă?…


[1] Ziua de 8 dec. în calendarul iulian este 21 dec. în calendarul gregorian, folosit la acea vreme în majoritatea statelor occidentale.

[2] Alexandru D. Atanasiu (1871–1943), pictor și publicist român, profesor de desen geometric, perspectivă și caligrafie la Școala de Belle-Arte din Iași, rector după moartea pictorului Ștefan Dimitrescu, între anii 1933 și 1937. A publicat articole la revista Arta română (1908–1912) din Iași, al cărei director a fost. În noiembrie 1917 a fost trimis la Paris pentru specializare în vederea realizării Hărții României și a provinciilor românești, cu care  delegația română a participat la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

[3] Aluzie, cel mai probabil, la generalul Dumitru Iliescu (1864–1940), subșef și conducător efectiv al Marelui Stat-Major (până în decembrie 1916, când a fost înlocuit cu generalul Constantin Prezan). Șeful formal era generalul de divizie Vasile Zottu (1853–1916), care s-a sinucis după înfrângerea de la Turtucaia, în circumstanțe ce-au iscat diverse interpretări.

[4] Revistă umoristică, înființată în 1904, condusă de G. Ranetti și N.D. Țăranu, ilustrată magistral cu desenele satirice ale pictorilor N. Tonitza, I. Iser, I. Theodorescu-Sion, F. Șirato, C. Jiquidi, N. Petrescu-Găină, C. Ressu, N. Mantu, Ary Murnu.

[5] Ploieștiul a fost bombardat succesiv de zeppelinele inamicului, imediat după declarația de război a României împotriva Puterilor Centrale, începând din 15–16 aug./6–7 sept. 1916, intrând la 23 nov./6 dec. sub ocupație germană pentru doi ani.

[6] Costin Petrescu era profesor de artă decorativă și acuarelă din 1908 la Catedra de arte decorative, înființată de arhitectul George Sterian, la Școala de Belle-Arte din București.

[7] După înfrângerea de pe Argeș-Neajlov („Bătălia pentru București”, 16/29 noiembrie 1916), armata română se retrage, în timp ce trupele germane de elită distrug întregul sistem de fortificații al capitalei, bombardând în special zona de nord-vest, forturile Chitila și Mogoșoaia, ceea ce a permis intrarea ocupanților în București încă din 20 noiembrie/3 decembrie 1916.

[8] Trenul era într-adevăr foarte lung, dacă luăm în calcul faptul că garnitura unui tren sanitar permanent avea 24 de vagoane, iar unul improvizat, transformat de serviciul armatei române dintr-unul de marfă, număra 22 de vagoane, la care era adăugat unul de persoane, cu un număr probabil asemănător de vagoane. La sfârșitul campaniei din 1916 trenurile sanitare au deservit populația în exodul spre Moldova, deși se pierduse jumătate din efectivul lor, fiind donate aliaților ruși.


COSTIN PETRESCU (1872–1954) este cunoscut îndeobște ca pictor, arhitect, maestru în arta frescei (este autorul Marii Fresce a Neamului de la Ateneul Român), profesor la Belle Arte. E de mai mică notorietate participarea sa la serbările de aniversare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare din 1904/1905 și la festivitățile Încoronării din 1922 (a conceput scenografia și costumele cortegiului istoric, dar și mantiile regale, sceptrul regelui Ferdinand și coroana reginei Maria). Și mai puțin cunoscut este episodul retragerii sale în Moldova pe perioada ocupației Puterilor Centrale: deși nu a acceptat până la urmă să facă parte din grupul de artiști mobilizați pe lângă Cartierul General, a imortalizat în propria-i manieră, în lucrări plastice, participarea armatei române la conflagrația mondială. Prin intermediul însemnărilor sale, care ajung acum integral la cunoștința cititorilor, Costin Petrescu lasă și o prețioasă mărturie narativă asupra exodului din primele săptămâni ale ocupației Puterilor Centrale și asupra refugiului din Moldova.

Cartea este disponibilă pe libhumanitas.ro.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here