Dorina Tătăran a lucrat aproximativ 13 ani în presa scrisă, iar acum este traducător de carte, branşă în care activează cu drag de mai bine de zece ani. Până acum, a publicat doar câteva povestiri pe Semnebune.ro.
“Deocamdată, am mai multe lucruri începute, încerc să finalizez un roman, să îl pot propune spre publicare vreunei edituri. Marea mea problemă este timpul… deși cred că asta spun mulți.”
FRAGMENT
Mă uit la el și văd că a albit, are fața ridată și îmbătrânită, dar nu simt nimic. E ca și cum m-aș uita la un străin. Ajungem la digul cu cale ferată, dincolo de care e casa noastră. Împing de bicicletă, când urcăm panta, pentru că îl văd cum gâfâie de la efort. Când suntem sus, văd strada și casele, a noastră e prima. Strada e asfaltată acum, iar trotuarele sunt refăcute. Stâlpii electrici și podurile din ciment sunt date cu var alb. În fața unora dintre case sunt flori, are și mama, mai multe feluri. De fiecare dată când revin acasă, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit simplitatea și ordinea vieții de aici, aerul curat și spațiul, tot acest spațiu în care nu ajungi să percepi limitele, pentru că nu există clădiri înalte, care să vină peste tine, nici blocuri urâte și înghesuite, nici trafic, nici oameni care să se bage-n tine. Aici poți să respiri, poți să-ți lași gândurile să zburde și poți să vezi cerul. Doar marea îmi mai dă senzația asta de libertate, impresia de spațiu nemărginit.
Iarba de pe marginea drumului și din grădini e parțial arsă de soare, e toamnă, la urma urmei, dar peisajul e încă verde, presărat cu toate nuanțele incredibile ale anotimpului. În fața mea se întinde strada pe care s-au întâmplat atâtea, care cândva era un întreg univers, nu o simplă stradă, ci locul unde trăiau cele mai bune prietene ale mele și vecinii cu care împărtășeam bune și rele, unde ieșeam în serile de vară „la povești”, iar adulții își spuneau noutățile din case și din sat, în timp ce noi, copiii, jucam diverse și ne spuneam și noi secretele, ceva mai departe de urechile lor de adulți.
Undeva la orizontul din capătul străzii se văd dealurile, contururile lor mai întunecate, eu niciodată n-am fost până la ele, mulți din sat au ajuns acolo, când se făceau pelerinajele de Sf. Maria, la care eu nu participam. Nu cred că aș fi rezistat fizic să merg atâta pe jos și să dorm o noapte prin fânul unor oameni sau prin cămăruțele puse la dispoziția pelerinilor de unii, dar nici nu m-ar fi lăsat mama să merg. Era un tabu subînțeles, pentru că promiscuitatea despre care se vorbea în șoaptă ieșea din discuție, era ceva la care mama nu concepea să mă expună, oricâtă încredere ar fi avut în adolescenta cuminte care eram atunci.
Mama e deja la poartă, ne așteaptă. De fiecare dată când vin acasă am impresia că s-a mai micșorat un pic. Nu e foarte îmbătrânită, ea nu-și arată vârsta, doar din statură pierde câte puțin, cu fiecare an. O îmbrățișez și o țin strâns câteva clipe, în timp ce spun tot felul de nimicuri, habar n-am ce anume, știu doar că întotdeauna fac asta, rostesc tot felul de banalități, să acopăr cu ele emoțiile, să nu las nici cea mai mică portiță pentru eventuale lacrimi, știu că ea chiar îmi simte lipsa și îmi duce dorul și mă simt vinovată, și când mă întorc acasă, și când plec.
Când mă desprind de ea, îmi dau seama că mama e singura persoană cu care împart apropierea fizică fără rețineri. În rest, nu pot să mă apropii ușor de nimeni. Nici măcar de bărbații cu care mi-am împărțit pentru o vreme viața nu m-am apropiat fizic chiar de la început. Când eram la școală, aveam vreo două prietene la care dormeam uneori în weekenduri și care dormeau și ele la mine din când în când, dar nici cu ele nu mă simțeam foarte în largul meu fizic. Adică, nu m-am simțit cu nimeni suficient de confortabil să ne manifestăm foarte deschis sentimentele, cum fac adolescenții care se îmbrățișează foarte ușor și foarte des, se iau pe după cap, pe după umeri, stau unii în brațele celorlalți… eu mereu am avut nevoie de timp pentru asta. Și nici acum nu merg la saloane de cosmetică, la masaj, la epilat și altele de felul ăsta. Pentru că nu-mi place atingerea unui străin. Și mă gândesc că tot de aici mi se trage, de la viața noastră de familie incompletă, de la lipsa de afecțiune dintre ei doi. Eu am fost mereu un tampon între ei. Probabil că un psiholog mi-ar spune imediat care e explicația, dar am refuzat mereu să apelez la terapie. În ultimii ani, am tot conștientizat diverse și încă sunt convinsă că pot să trec peste ele singură, deși pentru multe nu găsesc încă o explicație foarte limpede. Știu doar că toate se deșiră din ghemul familiei, din trioul nostru ținut laolaltă forțat, artificial, ca un om conectat la aparate, pe care cei apropiați refuză să-l deconecteze. În cazul nostru, mama a fost cea care a refuzat deconectarea, iar într-un fel eu am reprezentat aparatele.
– Hai să intrăm, ne-am oprit aici, zice mama râzând.
Miroase a struguri, via e tot acolo, peste curte, cum o știu de când eram mică. Inspir adânc, mi-a fost dor de mirosuri, de toate mirosurile, Bucureștiul nu are așa ceva. Bucureștiul miroase doar primăvara, când înfloresc salcâmii și teii. După care rămâne doar praful și poluarea. Asfaltul încins, vara. Dar acasă fiecare anotimp are mirosurile lui. Multe. Toamna, cum e acum, simți toată natura coaptă. Iarba arsă de soarele de peste vară are mirosul ei, strugurii, prunele, grădina de legume a mamei, iarba din livadă, curtea în care stau găinile, merele care cad din pomi și rămân pe jos, până le mătură mama și le aruncă, pentru că cele căzute sunt stricate, zice ea, deși eu mereu mai iau câte unul pe furiș, pentru că mie îmi pare că tocmai acelea au cel mai bun gust. Scoarța copacilor, când treci pe lângă ei, frunzele de roșie, când le atingi, petuniile de pe terasa de la intrarea în casă, pe lângă care trecem acum, iar eu mă opresc să le admir, știu că mama e mândră de florile ei.
Și casa are mirosul ei, tot neschimbat. Nu e mirosul de odorizante sau lumânări parfumate al apartamentelor moderne, ci un miros familiar, acel acasă pe care îl simți emanat din covorul vechi din camera ta, din cărțile vechi din bibliotecă, din perdelele apretate ale mamei, din milieurile încă etalate pe ici-pe colo, din teracota în care încă nu e foc, dar care păstrează un iz de fum și lemn, din păturile de pe paturi, toate contopindu-se cu aerul aromat de struguri ce pătrunde prin geamul întredeschis al camerei de la stradă, camera adolescenței mele, unde mă voi instala și acum.
Inspir adânc, pun geamantanul pe pat și mă uit în jur. Ca de obicei când mă întorc, am impresia că totul mi-a rămas mic aici, începând cu casa, al cărei tavan jos parcă mă apasă pe cap, și terminând cu dulapul în care sunt sigură că încă mai sunt niște haine de-ale mele de cândva. Din vitrina în care mama ține paharele de vin, pe care nu le mai folosește nimeni de când am plecat, și niște cești de cafea, pe care le scoate doar când vin eu acasă, mă privește versiunea mea în rochie de mireasă și una din facultate. Pozele cu mine, pe care mama le ține în vitrină, ca pe vremuri. Îmi dau seama acum că oamenii nu mai au poze înșirate prin casă. Cel puțin eu nu am. Și nici prietenii pe la care merg. Nu știu când s-a renunțat la ele. Nici nu mi-am dat seama.
– Hai să mănânci ceva. Cafea vrei? îmi zice mama și mă scoate din visare.
– Da, hai.
Mă întorc și pornesc după ea spre bucătăria din curte.
De fapt, s-ar putea să stau mai mult decât i-am spus lui, doar că nu sunt sigură. Pentru că nu știu cât voi rezista aici, înconjurată de amintiri, de o parte dintre fantomele vieții mele dinainte.
Fotografie reprezentativă: Annie Spratt / Unsplash
scrie un comentariu