extra la prima lectură recomandări

La prima lectură: fragment dintr-un roman în lucru de Laura Ilinca

scris de citestema.ro

Laura Ilinca a debutat în 2022 cu romanul „Hai să ne rujăm împreună!” (Editura Hermann), cu care a obţinut un premiu special al diasporei la Festivalul Vrancea Literară (2022) şi un premiu trei la Concursul Cartea anului 2022 organizat de către societatea Apollon. Din august 2022, deţine blogul viatabatecartea.ro unde scrie poezie, proză, eseu şi recenzii literare. A participat, după publicare, la atelierul de roman organizat de Revista de Povestiri, antrenor: Simona Antonescu. A publicat în antologii şi reviste naţionale şi internaţionale (Itaca, Boema, Mărturii maramureşene, Ficţiunea OPTm etc.) fragmente de roman, eseu şi şi proză scurtă. A participat la numeroase concursuri. Locuieşte in Franţa, dar va scrie mereu în limba română. Lucrează la al doilea roman.


FRAGMENT

– Nu mă iubi, te rog, mai mult decât pe tine sau mai mult decât pe ai tăi! Asta m-ar obliga și nu știu ce să fac cu atâta suflet! Iubește-mă, dacă poți, doar pentru ceea ce sunt! Iubește-mă atât cât sunt! Apoi o să mai vedem, doar ajută-mă să pot cuprinde în mine infinitul… Să cuprind, să înțeleg și, mai ales, să accept.

– În adevărata iubire eu cred că ieși din propriile limite, te depășești imens, nemaiștiind unde te-ai contopit cu celălalt. Nu există buton să dai mai încet. Sau nu la mine. Eu nu știu cum să iubesc cu măsură. De fapt, așa, cu cântarul și calculele, nu. Nu asta e iubirea.

Vorbele femeii se deșirau agale în dimineața încremenită de frig.  Un cer sângeriu, aproape roșu, vestea lumina zilei de primăvară pe cale să se nască.  Orașul începea să zumzăie. Filip continuă firul discuției, coborând cu greutate ochii de pe Luana.

– Trebuie să plec. Victoria deja cred că e disperată. E prima oară când lipsesc o noapte de acasă. Te superi?

Luana îi aruncă un zâmbet mototolit. Întrebări i se înghesuiau grămadă în minte. Se decise pe loc să amâne momentul.  Răspunsul îi scrâșni printre dinți:

– Nu, ce e aia! Cum să mă supăr???

Filip prinse ironia, dar trecu peste ea.

– Știi, nu cred că e cazul. Amândoi suntem căsătoriți.

Un val de lumină o făcu pe Luana să închidă ochii, așezată în picioare lângă fereastra camerei. De acolo, vedea cum cealaltă aripă de hotel, înaltă și îngustă, își lățea umbra pe asfalt. Ziduri netede, gri, de jur împrejur, iar deasupra, cerul senin mișcându-se aproape imperceptibil. Liniștea în care se trezise continua să o moleșească. Momentul nopții abia trecute se încăpățâna să o cheme către el. Momentul în care simțise că vibrase. Momentele. Acelea în care trăise cu adevărat, încetând să existe. Doar. Oftă scurt. Toate nopțile de dragoste se sfârșesc așa: ori cu promisiuni fierbinți, îmbrățișări prelungite și așteptări hrănindu-se unele cu altele, ori cu retragere, gânduri la rece, uneori remușcări și regrete, alteori lacrimi și disperare. Ea le simțea pe toate, pe rând și împreună, clocotindu-i în suflet, dar și în corp, până la os.  Vocea îi porni necontrolat, tremurândă:

– Eu am depus demult actele de divorț!

Filip se ridică de pe fotoliu și se apropie de ea. O privi în plin, rostind apăsat:

– Luana! Ce ai vrea de la mine? Ne-am reîntâlnit după zece ani în orașul în care ne-am cunoscut, după ce tu ai decis să pleci!

Femeia îi puse mâna pe gură și prinzându-l de braț cu cealaltă mână.

– Taci! Taci, Filip! Nu-ți cer nimic, doar am vrut să știi că nu suntem chiar în aceeași situație.

Bărbatul se dădu un pas înapoi eliberându-se.

– Întâmplător! Nu ai depus actele de divorț ca să fii cu mine! Ci pentru că nu mai merge cu el.

Evită să-i rostească numele, deși i-l știa. Nu voia ca umbra lui Dragoș să plutească între ei.

Luana îl înfruntă. Vocea îi crescu, sigură pe ea, ca un val de mare în furtună:

– Nici tu nu ar trebui să le depui ca să fii cu mine!

Filip o privi mirat, cu sprâncenele ridicate într-un V sfios:

– Poftim? Despre ce vorbești! Eu nu divorțez.

Luanei îi alunecase privirea peste comoda acaju de lângă pat. Pe ea rămăseseră sticla goală, deprimantă, amintirea palidă  a unei clipe de fast și paharele cu picior, la distanța destul de mare unul de altul, desperecheate. Într-unul dintre ele sclipea încă un rest de vin auriu, ca o ultimă sforțare de recuperare a unei nopți de dragoste stinse într-o dantelă de răsărit. Mirosea în cameră, încă, a somn și a intimitate. Femeia se blocase în amintirea aceea ca și cum timpul se rupsese si continua să se rupă. Cuvintele bărbatului întârziau în aer, înainte să le prindă înțelesul,  încolăcindu-se ca niște limbi de balaur.  Răspunse cu sunete întretăiate:

Dacă nu ar trebui să divorțezi, nu ai fi aici! Nici cu mine, nici cu alta! Punct!

Filip o asculta cu atenție încordată. Gânduri felurite porniră să se încrucișeze în el. Emoțiile creșteau aproape pipăindu-l pe interior.

– Luana, nu vorbi dacă nu știi! Habar nu ai cum stau lucrurile. Eu cu Victoria suntem bine! Am venit aici dintr-un moment de slăbiciune, de nostalgie pentru ce a fost între noi! Nu confunda lucrurile!

Fosta lui iubită simți cum i se urcă sângele în cap, cu viteză și durere. Un puseu de greață o pipernici în genunchi. Vârtejul care o ameți brusc o făcu să se prindă bine cu mâinile de caloriferul de sub fereastră. Din stomac îi urcă vertiginos spre gât, un gust amar, ca un venin. Avea senzația că i se vărsase clei în tot corpul, ceea ce o împiedica să se miște. Câteva secunde trecură grele. Timpul se dilata. Filip o privea, dar era blocat între emoții pe care nu le recunoștea și pe care nu știa să le pună undeva, la locul lor, în el. Rosti sec:

– Ești bine?

Luana se ridică greoi, cu o mișcare dezarticulată, aruncându-i o privire scurtă, rece. Se aplecă să se încalțe, făcu o piruetă către cealaltă comodă pe care-și lăsase geanta, o puse rapid pe umăr, apoi se apropie de Filip care stătea în dreptul cuierului de pe ușă.

– Te rog, dă-te să-mi iau haina!

Era inutil să o întrebe de ce pleca. El însuși trebuia să plece. I-o spusese. Și o rănise. Luana îl înfrunta cu o căutătură schimbată, fierbinte, dar ascuțită, aproape dureroasă. Îi aștepta privirea, îi aștepta răspunsul. Tăcerea lui o decise. Trase haina împingându-l ușor cu propriul corp, din dreptul cuierului.

Ieși direct in capătul scărilor de la etajul unu al hotelului în care se cazaseră cu o seară în urmă. Afară, dădu direct de un soare pirpiriu, cu dinți și un frig care o lovi în plin. Habar nu avea ce să facă. Nu era pregătită să plece atât de devreme, dar mai ales atât de răvășită. Îi era greu să ducă un gând până la capăt. Se așeză pe banca din stația de autobuz din apropierea hotelului. Căuta să se adune. Dădu drumul lacrimilor ce o ardeau pe interior de câteva minute bune. Strada răsuna în gura dimineții. Lumea se trezea la viață. Privirea i se risipea leneșă peste pământul uscat și zgrunțuros, în căutarea a ceva care să-i distragă atenția de la ceea ce tocmai trăise. Avea capul greu ca un monolit, de gânduri dezlânate, ce trăgeau din ea bucăți. Nu mai știa dacă erau de tristețe, de fericire, de uimire, de groază, de entuziasm sau de indignare. Nu voia să meargă acasă, dar nici singură afară, nu voia. Altădată i-ar fi plăcut să se plimbe pe străzi până se liniștea. Îi plăcea marea dimineața, tăcută și adormită. Greoaie. Acum nu voia, deși era o temperatură dulceagă de mai, i se părea mai frig decât de obicei, poate și din cauză că dormise mult mai puțin decât într-o noapte obișnuită. Se hotărî să meargă pe jos până la următoarea stație, voia să amâne cât mai mult sosirea acasă, la ai ei. O cunoșteau destul de bine, iar acum era prea bulversată ca ei să nu-și dea seama că se întâmpla ceva cu fiica lor. Și nu ceva bine.

După un timp, se trezi pe plajă. Vântul se întețea, valurile creșteau, marea mugea. Soarele abia se mai zărea din nori. În ea emoții încercau să se liniștească și să-și găsească locul. Din amintirea nopții cu Filip se prelungea afară, cuprinzând fiecare moleculă de aer din jurul ei, privirea lui cu care se hrănea, parcurgându-i corpul de sus în jos, minute în șir. Lumina și liniștea cu care o învăluia, senzația de siguranță și că asta este fericirea. Tăcerea lui care-i spunea fiecare dintre aceste sentimente, în fiecare clipă în care o iubea cu ochii, cu mâinile, cu întreg corpul.

– Să fii gol și să nu fii disperat!

Asta îi spusese, cu privirea umedă, ca o contopire cu lumina lunii agățată în colțul ferestrei.

Un gând greu îi tulbură amintirea:

„Și totuși, Victoria?”

Mersese ceva timp pe plajă și ajunse din nou în oraș. Nu știa cât era ceasul. Nu avea un program, în mintea ei ar fi trebuit să fi fost tot cu Filip și azi. Nu mai avea putere asupra ei, cu atât mai puțin asupra capacității de a-și face un plan. Azi voia să meargă așa, la întâmplare. Prea fusese sigură ieri că nu face o greșeală, ca să mai conteze acum că nu mai era în stare de nimic. Încetase să plângă. Nu mai voia. Plânsese destul pentru Dragoș în ultimii ani!

Ajunse într-o zonă aglomerată din centrul orașului. În față se întindea un labirint de străduțe. Claxoanele îi stricau liniștea, clătinându-i gândurile. Dintre ele, înghețate în camera unde rămăsese Filip, se ridică unul ca un balon cald, ca o salvare. Căută cu grabă telefonul în geantă. Se opri să caute în agenda contactelor. Începu să simtă mai tare aerul rece, ca o trezire la viață. Se apropia autobuzul care ajungea la casa părinților ei. Îl lăsă, indiferentă, să plece, când se opri în stație. Îl petrecu stângaci cu privirea, ca pe o urmă din altă viață.

– Alo, Toni? Ce faci, ia zi, vrei să ieșim?

Câteva secunde se scurseră tăcute.

– Sunt în oraș, da, ia zi, unde ne vedem? S-au deschis localurile, știi.

Când convorbirea se încheie, aruncă telefonul în fundul genții și se întoarse către centru.

Avea nevoie să schimbe decorul. Și să nu meargă acasă.

Sunetul unui apel o făcu să încetinească pasul…

– Da, Dima, ce e? Nu, nu vin acum acasă. De ce?

– Luana, m-a sunat Dragoș. Se întreba dacă ți-ai luat biletul de avion pentru a ajunge la timp la intervenția de reconstrucție a sânului. Tu nu i-ai răspuns la mesaje.

Luana simți cum clocotește pe interior.

– Da, așa e, să mă lase! Ia uite cum deodată îi pasă! Ori poate vrea să se asigure asupra datei ca să nu-i stric planurile.

– Habar nu am, dar părea îngrijorat!

– O laie, nu e! Lasă-l, o să-i spun eu că abia in iulie o să am intervenția. Să stea liniștit până atunci!

Dima tăcea. Sora lui știa că acela era un moment de reflecție. Se grăbi să închidă:

– Auzi, te las! Am ceva treabă! Merci. Poate trec mâine pe la voi!


Fotografie reprezentativă: Danielle Dolson / Unsplash

despre autor

citestema.ro

Citeşte-mă! Citeşte, mă!

scrie un comentariu