Laura Ilinca a debutat în 2022 cu romanul „Hai să ne rujăm împreună!” (Editura Hermann), cu care a obţinut un premiu special al diasporei la Festivalul Vrancea Literară (2022) şi un premiu trei la Concursul Cartea anului 2022 organizat de către societatea Apollon. Din august 2022, deţine blogul viatabatecartea.ro unde scrie poezie, proză, eseu şi recenzii literare. A participat, după publicare, la atelierul de roman organizat de Revista de Povestiri, antrenor: Simona Antonescu. A publicat în antologii şi reviste naţionale şi internaţionale (Itaca, Boema, Mărturii maramureşene, Ficţiunea OPTm etc.) fragmente de roman, eseu şi şi proză scurtă. A participat la numeroase concursuri. Locuieşte in Franţa, dar va scrie mereu în limba română. Lucrează la al doilea roman.
Dacă îţi place citestema.ro:
FRAGMENT
– Mamă, să nu te sperii, dar tocmai au anunţat acum la ştiri că de azi este, oficial, pandemie!
Adina Iovan îşi ridică ochii din croşetă şi o privi pătrunzător pe Luana. Cu sprâncenele încruntate şi colţurile buzelor lăsate, bâjbâi prin fotoliu după telecomandă. O găsi repede şi apăsă cu ochii aţintiţi în televizorul din faţa ei. Tăcea, iar Luana îi putea ghici respiraţia accelerată, ca sunetul unui tren în pornire. Se ridică din canapea şi rămase câteva secunde în picioare, luată de gânduri. Îşi căuta ceva de făcut, căci vestea pandemiei o împiedica să gândească limpede. Mama ei continua să croşeteze la pulovărul verde ca iarba pe care mai avea puţin să-l termine, aruncându-şi ochii când la el, când la dezbaterea din studio despre noul virus, Covid 19.
Luana îşi luă hanoracul polar, bej, de pe canapea, îl îmbrăcă şi se îndreptă către uşa de ieşire din cameră, în timp ce se încheia la fermoar. Se întoarse brusc către locul în care stătea mama ei şi o privi scurt. Femeia lăsase deoparte igliţa şi materialul şi se trăsese pe marginea fotoliului oval şi negru, masiv, în care statura ei pipernicită se pierdea ca într-o gură de balenă. Îşi ţinea obrajii în palme, piciorul stâng întins pe covor, atârnându-i pierdut, inert, iar dreptul stând îndoit paralel cu fotoliul. Ţinea spatele împins înainte, de parcă ar fi vrut să intre în ecran. Nu reacţionă deloc când Luana îi vorbi, de parcă era singură în cameră:
– Vezi că eu mă duc să fac un duş şi apoi să citesc ceva. Mama, tu m-auzi?
Femeia dădu instinctiv sonorul mai tare şi se ridică din fotoliu. Trase târşâind un scaun de lângă el, aproape de televizor. Continua să-l fixeze cu ochii micşoraţi, fără să respire. Privirea ei tăioasă, concentrată, se lupta cu bâzâitul monoton al televizorului, căutând să domine ceea ce transmitea.
Vreau să înţeleg! Vreau să nu fie adevărat.
Luana simţi nevoia bruscă să mai rămână. Se întoarse către canapea, oftând. În cameră plutea un aer greu, apăsător, ca o ploaie de gloanţe. Urmărise deja aceleaşi ştiri apărute pe toate posturile, accentuate şi stropite cu otrava morţii, reluate acum, în timp real, ca lumea să fie pusă la punct. Întreaga omenire trebuia să înveţe în acelaşi timp, dincolo de limbă sau cultură, să trăiască la fel. Cu aceeaşi frică. Pentru toată lumea, balaurul necunoscut care apăruse de nicăieri, fără veste, începea să devină o constantă a fiecărei zile. O teamă fabricată de mintea omenească în faţa necunoscutului, a bolii, dar mai ales a morţii, accelerate cu fiecare ştire disecată pe toate părţile.
Nu cred eu că e aşa de grav, chiar dacă OMS-ul a dat pandemie. Nu o fi aşa de rău. Poate doar vor să fie precauţi, unde e ceva nou!
Ieşi din cameră, lăsând uşa deschisă. Căuta sticla cu apă. Îi era cald, mai cald decât de obicei. O stare ciudată pentru cele 22 de grade din casă, ca o caracatiţă acaparatoare peste întreg corpul. Se întoarse cu două pahare şi sticla de apă. Mama ei continua să tacă, lipită de ecran. Nu auzea, nu vedea altceva. Teama plutea în aer asemenea unei prelate soioase, udate de ploaie. O durere scurtă îi săgetă, brusc, tâmplele. Îşi puse mâna pe frunte. O simţi fierbinte. Atmosfera transmisă la televizor îi dădea o stare de nerăbdare nervoasă. Cu mâinile încâlcite la spate, începu să se plimbe fără ţintă, dintr-un colţ al camerei în altul, fără să ştie de ce să se apuce. Îşi trosnea degetele aruncându-şi ochii ba la televizor, ba pe fereastră, către stradă. Privirea îi devenise mată, seacă de expresie, uscată ca o bucată de pământ crăpată sub forţa secetei. Afară era pustiu cum nu văzuse vreodată zona aceea din apropierea centrului. Blocuri gri, vechi, ameninţau cu tăcerea lor masivă, strangulând aleile. Antenele de pe acoperişuri păreau nişte urme sinistre ale unei alte forme de existenţă, ciuntite, diforme, rămăşiţe triste ale unei stări de lucruri ce fusese cândva normală, aruncate neglijent ca pe o ultimă încercare disperată de revenire la firesc. Drepţi şi siguri, precum nişte soldaţi în apărarea aceleiaşi forme de normalitate pe cale să piară, doar copacii de pe marginea trotuarului mai dădeau semne că exista viaţă pe planetă. Se mişcau abia simţit în adierea slabă a vântului de primăvară. Strada respira. Goală şi deprimantă.
Cred că o să fie cam naşpa ce o să urmeze, fir-ar el de şobolan cu mama lui, de unde o fi venit!
– Mamă, ai de gând să te uiţi toată ziua la ştiri ? Gata, am aflat esenţialul. Nu avem nimic de făcut. O să stăm în casă pe termen nelimitat. Cel puţin până se decide altfel. De ce trebuie să ne apuce panica imediat? Nu o să murim din asta!
– De unde ştii? reacţionă Adina Iovan, cu ochii ţinţiţi în ecran. Ştii ce a fost acum o lună în China, nu? Prăpăd. Şi acum Europa e invadată. Toată planeta, Luana, mamă! Din asta o să ni se tragă.
– Termină, mamă! Au stabilit că persoanele foarte în vârstă sunt mai expuse şi mai ales cele cu afecţiuni respiratorii severe, diabet sau obeze. Nu e cazul tău!
– Aşa o fi, fată, dar ştii ce au zis adineauri când ai ieşit?
Vocea, care crescuse în intensitate ca un ghem căutându-şi forma, o destabiliză pe Luana, clătinând ceva în ea. Mama era stâlpul casei, trebuia să fie.
– Ce? Ce, mamă, ce?
Mâinile Adinei Iovan tremurau. Era palidă. Lumina amiezii ce pătrundea prin draperia violet din stânga ei o arăta ca o umbră cadaverică. Stranie şi osoasă.
– Vor muri toţi bunicii din Lombardia!
– Ce? Care bunici? De unde? Ia mai zi o dată!
– Cum ai auzit. Italia e cea mai afectată ţară din Europa.
Gândul Luanei zbură, într-o clipă, către cunoscuţii şi prietenii ei din Milano. În ultima vreme fusese prinsă de mirajul de a fi fost acasă. Acasă în România. Nu se întrebase dacă se întâmplase ceva rău dincolo, acasă în Italia. Un val de frig o străbatu cu viteză. Erau în martie. La începutul lui mai trebuia să înceapă serviciul la noua firmă. Încă nu-şi luase biletul de întoarcere. De Dragoş nu ştia nimic. Nu vrusese să ştie.
Mai e timp. Văd eu. Sper că e toată lumea bine.
– Mamă, tata când vine? El trebuie să ştie mai multe.
– Ştie din părţi!
– Adică din cărţi! râse Luana. Haide, mamă, e doctor!
– Da, radiolog! Nu din ăsta ce studiază viruşii!
– Mă rog, ştie mai multe decât noi.
– Crede-mă, pe asta nu o ştie! Nimeni nu ştie !
– Hai, gata cu paranoia! Vedem noi!
– Tu mereu ai fost inconştientă, măi, fată! Începând cu momentul în care ţi-ai retras dosarul de la Medicină şi ai dat examen la Design fără ca noi să ştim. Şi când te-ai măritat cu unul mai mic ca tine, şi când te-ai aruncat cu capul înainte să te muţi într-o ţară unde nu ştiai limba.
– Of, mamă, de parcă nu ai şti că m-am mutat pentru familie!
– Te-ai mutat pe naiba pentru familie! Te-ai mutat pentru el, pentru că a avut o propunere foarte bună de serviciu. Că tu ai luat-o de la zero!
– Aşa, şi? Poate o să o mai iau. Nu ştiu unde mă duce viaţa. De parcă e cineva perfect sau le ştie pe toate!
Vocea Luanei devenise ascuţită. Luă o gură de apă şi dădu să se ridice. Se răzgândi fără motiv şi rămase pe canapea. O durea capul şi mai tare. Şi-l prinse în mâini, fixând cu privirea picăţelele negre şi dese de pe fondul maro al covorului. Mirosul de praf o jenă, ducându-şi, instinctiv, mâna la nas. Îl mângâie mecanic, cu gândurile încălecate ca nişte limbi de balauri. Nu avea pornire să facă ceva. Timpul era preţios de obicei şi ştia să se folosească de el. Acum avea senzaţia că el nu trecea, simţea doar că venea, de undeva de departe, ca un tăvălug. Prea mult. Prea mare. Prea nou. Şi nu mai ştia ce să facă. Nu mai ştia să-l folosească.
Mama ei schimbă postul şi-şi reluă croşeta şi lânica verde.
– Aşa, mai bine pe Taraf TV. Eu mă duc să fac un duş, mamă, că văd că nu mai apuc.
– Bine, dar să te grăbeşti, că avem treabă. Îl aştept pe Dima să vină acasă, trebuie să ne ducă la Carrefour să facem aprovizionarea. Nu ne mai lasă acum să ne aglomerăm în magazine. Trebuie cu maşina.
Luana zâmbi într-o parte.
– Da, am auzit, la Drive se spune, mamă. O să mergem, stai calmă, nu o să murim de foame!
– Şi trebuie să cumpărăm gel dezinfectant. Mult. Şi spirt! Că măşti avem, ştii câte am luat ieri.
Luana se ridică din canapea şi din doi paşi ajunse cu mâna pe clanţa uşii ce dădea spre hol. Baia era aproape. Voia să fie singură.
– Hai, mamă, că dacă nu murim de Covid, sigur murim de stres. Mai e şi o soartă! Nu învăţăm acum să ne spălăm pe mâini, după o viaţă de om!
– Luana, a spus nu ştiu ce doctoriţă că trebuie să dezinfectăm şi încălţămintea pe tălpi, că virusul îl luăm şi-l aducem pe picoare! E serioasă treaba asta!
Luana îşi muşcă buzele. Se şterse pe frunte fugar, ca o boare, netezindu-şi pielea. Înfierbântată, devenise fină, permeabilă. Prin vârfurile degetelor putea simţi profund, visceral, pulsaţia venelor. Nu făcuse vreun efort fizic, dar sângele îi clocotea. Avea senzaţia că-l aude pufnind. Ieşi cu ultimele cuvinte aproape ţipate, conturându-se ameninţătoare pe buze. Nu-i plăceau oamenii prăpăstioşi. Încuie uşa din baie şi începu să se dezbrace. Căută cu privirea prosopul din bumbac, cu frunze de viţă de vie, pe care şi-l luase din aeroport când constatase că nu pusese niciun prosop în valiză. Un sunet strident de apel o opri înainte să intre în cadă.
Tony? Uppss, se pare că nu m-a uitat. Să-i răspund? Nu prea merită hahalera, mă caută din joi în Paşti. Dar, Luano, fraiero, ţi-e cam dor de el, fato!
Strânse tare telefonul în palmă când răspunse. Înghiţi în sec şi luă o gură de aer în viteză.
– Alo, da, bună!
– Ce face frumoasa mea cu personalitate?
Luana îi simţi zâmbetul până în stomac. Pielea i se făcu brusc de găină. Se sprijini cu o mână de perete, trăgând aer în piept.
– Uite, pe acasă, cu una, alta! Tu?
Luano, abţine-te să-i faci morală! Trăieşte momentul, viaţa e scurtă!
Vocea răspunse caldă şi directă:
– Eu… păi mă gândeam la tine! Azi-noapte te-am visat! M-am trezit ud!
Pe Luana o trecu un fior, ca un fierăstrău ce-i detaşa fiecare muşchi, repede şi clar. Trase prosopul din dulap şi încercă să se înfăşoare. Îi era cald şi frig în acelaşi timp. Se încurca în senzaţii. Uitase că fusese supărată pe el. Sfârcurile i se întăriră, sporindu-i stânjeneala.
– Aha! Ce să zic, se mai întâmplă!
Se opri câteva secunde privind telefonul. Continuă cu vocea scăzută, smulsă dureros din capul pieptului:
– Ce faci, de ce mă suni pe video?
Vocea masculină, fermă, îi răspunse sigură pe ea :
– Vreau să te văd, Luana! Deja nu mai pot! Mă excită vocea ta!
Şi pe mine a ta, nenorocitule!
– Păi… sunt la duş acum, nu pot!
– Ce??? Vai, ce-mi faci tu, nebuno! Nu poţi, zici! Ba tocmai acum poţi! Vreau să te simt din cap până-n picioare! Aşa, goală şi departe. Să te am cum vreau eu. Vulnerabilă. Fără comentarii! Hai, că nu mai pot!
Luana respinse apelul video, respirând greu. Se străduia să vorbească normal.
– Nu, nu vreau! Ai auzit că suntem în pandemie, da?
Vocea crescu nervoasă:
– Da, şi? Nu mai face lumea sex?
Luana îşi înăbuşi un oftat.
Păi face, dacă are cu cine…
– Uite, Tony, vorbim altădată. Nu e un moment bun!
– Zău? Păi, bine, domnişoară, ce să zic? Ai aşa un dar să mă duci de la agonie la extaz… De când deschizi gura! Frumoasă gură ai, ştii? Hai, măcar o poză la cald trimite-mi! Să mă potolesc puţin!
– Ia, hai, termină! Nu sunt iubita ta!
Bărbatul râse.
– Ia uite ce sensibilă eşti! Nici data trecută nu ai fost iubita mea! Şi-mi amintesc că erai fierbinte şi udă. Nici nu mi-ai spus, nici nu te-am văzut… A fost suficient să te aud!
Luana se simţea din ce în ce mai înfierbântată. Dădu drumul la duş şi lăsă apa să-i curgă pe picioare. Muşchii îşi pierdeau treptat încordarea. Pielea i se înmuia. Nu o mai simţea că-i aparţine. Se transformase într-o haină subţire alunecând de pe ea sub greutatea apei şi a tremurului trupului aprins ce se voia eliberat. Cuvintele îi porniră gâtuite, fără formă, căutând un sprijin în glasul lui:
– O să las telefonul jos. Intru în duş. Vii cu mine?
Vocea bărbatului deveni calmă. Rosti clar, egal:
– Aşa, iubita mea! Începe tu! Mângâie-te! Încet… Scot şi eu blugii. Simţi cât te doresc? M-am încins.
Luana gâfâia încet, abia auzindu-se. Brusc, se opri şi dădu volumul telefonului mai tare. Se lăsă acoperită de căldura leşioasă a gelului de duş şi de mirosul proaspăt de lavandă. Se simţea relaxată, goală de ea însăşi. Era fericită şi sigură că, dacă ar fi avut unde, ar fi putut pluti. Venele gâtului îi zvâcneau, iar în piept parcă îi băteau aripi. Iute, năbădăios, cu nerăbdare! Curbura şoldurilor zvâcnea necontrolat, zguduindu-i trupul într-o trepidaţie uşor dureroasă. Nu mai ştia unde era apa şi unde era ea, cu tot ce pornea din trupul ei şi nu putea controla. Vocea lui Tony i se plimba peste piele, vibrând ca o vioară sub un arcuş.
Îi era dor de mâinile lui. Îi era dor de el. Deşi nu-l văzuse niciodată.
Fotografie reprezentativă: Valentin Lacoste / Unsplash
scrie un comentariu