Tocmai când ieșea pe ușă și era deja cu spatele la mine, m-am împiedicat de ultima treaptă și jumătate din cafeaua din ceașcă s-a împrăștiat pe podea. „Nu te uita în urmă”, i-am zis, nu știu nici eu de ce, oricum nu s-a întors. Era un fel de reproș, un fel de „uite, eu pot să-mi rup piciorul în urma ta și tu nici să nu observi”. Am fost, pentru o secundă, copilul mic din parc care cade pe trotuar și mama sa nu se întoarce, iar el începe imediat să plângă. M-am ridicat și am șters cafeaua de pe jos cu mai multe șervețele. Mi-am făcut o a treia cafea peste aceeași doză și a ieșit un ceai cu gust de cafea, o încercare nereușită de a mai salva ceva.
M-am îmbrăcat încet ca să nu-l trezesc pe Toma. Am strâns toate planșele, am adunat tuburile de acrilic pe care le scosese meticulos cu o seară înainte și le ordonase după un sistem al culorilor numai de el știut. În fond, am putea inventa culori noi, am putea crea nuanțe diferite, nu vreau să cred că am pus deja etichete pe tot ce există. Peste drum, G. era deja acolo, în mașina lui aparent deloc pretențioasă, dar îngrijită, o mașină care costa mai mult decât lăsa să se vadă și pentru care luxul consta tocmai într-un soi de modestie. I-am privit umerii, părul lui tuns scurt, cercelul pe care îl purta „ca să fie veșnic tânăr”. La 100 m mai în spate, Toma încă dormea, fără griji, fără apăsarea unei noi zile. Mi-am amintit cum mă întrebase, în timp ce reordona culorile, dacă lumea se termină într-o vale plină cu acadele și înghețată, așa cum văzuse în unul dintre desenele animate, o lume făcută numai și numai din dulciuri. I-am spus că e posibil. În fond, dintr-un anumit punct de vedere, lumea e infinită. Asta mi-a dat putere, de dimineață, să cred că aveam să obțin sprijinul Anei pentru noul loc de muncă. E adevărat, prietenia noastră se deșirase pe alocuri, știam exact din ce motive, dar știam și că, de pe partea cealaltă, lucrurile se vedeau cu totul altfel, exista o cu totul altă narațiune. Nu voiam să întreb. Obosisem. Uneori renunți la oameni, lucruri, întrebări din oboseală, din imposibilitatea de a mai găsi măcar un colțișor liber în capul tău pentru a mai recupera ceva, orice. Așa că păstram un fel de relație de amiciție, surogat pentru prietenia frumoasă care existase aproape un deceniu. Politețea ne împiedica să iscăm un miniscandal, o discuție aprinsă prin care să încheiem totul oficial sau măcar să ne spunem ce avem pe suflet, nemulțumirile care nu-și mai găseau loc în miezul epuizării.
Acum, cu el în mașină, mi-am amintit ce ușor se nasc minciunile nevinovate. Cât de multă schimbare se poate ivi din dorința de a-ți auzi gândurile, de a reuși din nou să fii cu tine, numai și numai cu tine. Să simți că poți să respiri fără să fii nevoit să ieși din cameră, să refaci traseul unui eu pierdut, să recuperezi, din disperare, din nou și din nou, ceva ce nu mai poate fi recuperat. Minciunile nevinovate se strecoară pe nesimțite, suficient de puternice încât să demoleze tot. Sunt fisurile care transformă până și cel mai scump porțelan în ceva inutilizabil. Prima dată când m-a ținut de mână a fost un gest firesc. Eram prietenii care își povestiseră totul, frământările noastre nu mai aveau nimic nefiresc, ne oglindeam în ceea ce voiam de la viață și nu obținuserăm. Mâna lui avea ceva adolescentin, un fel de finețe rezervată doar celor care își păstrează sufletul tânăr. Regăseam în el o blândețe de care îmi fusese dor, fără să o fi cunoscut-o vreodată. I-aș fi invidiat părinții dacă ar fi avut unii. Dar nu, fusese crescut în casa unei mătuși îndepărtate, genul de rudă de care afli doar în caz de tragedie, o salvare ca-n filme de care se agățaseră și verii care nu voiau să ia creștere un copil de un an, mult prea mic pentru a putea avea grijă de el singur, așa cum își doresc cei care, în realitate, nu reușesc vreodată să aibă grijă de oricine altcineva în afară de propria persoană. Așa că această mătușă, îmi povestise, îl crescuse, dezvăluindu-i adevărul atunci când a crezut că e cel mai bine, când maturitatea lui îi dovedise că trecutul părinților nu îl va frânge. Și reușise. Această femeie îi oferise tot ce avea mai bun, tot ceea ce credea că îți trebuie pentru a funcționa în lume și, totodată, pentru a fi plăcut de ceilalți. Numai că, în ciuda unor trăsături care, într-o societate care punea preț pe frumusețe, îi deschiseseră multe uși fără ca el să o știe, nu ținuse să fie prieten cu alți oameni, nu ținuse să treacă limitele unor definiții clare a rolurilor din viața celorlalți. Colegii rămâneau întotdeauna doar colegi, cu șeful nu ieșea niciodată la bere, funcționarul de la bancă nu avea să afle nimic despre cum își petrecuse ziua, foștii colegi de facultate nu aflaseră niciodată mai mult în afară de preferința lui pentru cafea băută cât mai fierbinte. Și atât. Eram conștientă că mă aflam aici dintr-o întâmplare, dintr-o intersectare haotică a drumurilor noastre. Într-un fel, eram norocoasă. Pe de altă parte, nu știam că un nou început poate destrăma tot ceea ce ai construit până atunci. Sau că e nevoie de curaj pentru a picta un peisaj în întregime nou.
Orașul se schimba sub privirile noastre. Conducea uneori cu zece sau douăzeci de minute în plus pe străduțe pe care le vedeam pentru prima oară, era un fel secret de a ne imagina că suntem într-un alt oraș, într-o altă țară. Întârziam la muncă, dar nici nu conta, traficul infernal era întotdeauna de vină, doar aveam și știrile de partea noastră și toți indicii rutieri posibili. Însă traversam străduțele înguste ale Romei, zburam peste piatra cubică a vechiului Paris, închideam ochii și-mi imaginam că viețile noastre au existat dintotdeauna doar împreună. Ușile de sticlă ale biroului încheiau de fiecare dată visul, reveneam la rutină, la programul unei zile în care îi zâmbeam cu tristețe Anei, zărind amintirea unui alt trecut. Aici era bifat esențialul, aici erau completate listele, aici existau sarcini de lucru și termene-limită, aici orice nonconformism era sancționat. Mă încadram ușor în peisaj, dar ridicolul era acolo. Era prea simplu, nu simțeam nimic.
Când am împachetat prima bluză a fost ușor, de parcă începea o nouă vacanță. Toma încă dormea, nu s-a trezit nici în mașină. Am răsuflat ușurată. În urmă, casa pustie, termenele-limită cu luminițe roșii spuneau un adio plin de invidie. Ne așteptau străduțele înguste, mirosul mării și primele raze de soare.
Fotografie reprezentativă: Abi Schreider / Unsplash
scrie un comentariu