Ioana Miron (10 noiembrie 1989) este născută la Botoșani. Licențiată a Facultații de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția Literatură universală și comparată-Limba și literatura engleză, absolventă a masterului de Literatură universală și comparată al Facultăţii de Litere, în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, în prezent studiază limba şi literatura germană la Universitatea din Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, şi limba norvegiană. A debutat cu volumul de poezii Picaj, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016. A tradus volumele de poezie Stanch Modulation şi My Murderer’s Chant, apărute la Editura Vinea. În prezent este traducător şi ilustrator. Împreună cu Răzvan Ţupa a susţinut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din Bucureşti, în baza conceptului poetic Corpuri româneşti. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Ţupa, volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Relaţia grafică, în baza aceluiaşi concept, la editura Casa de Pariuri Literare (2022). Este membră a PEN România. Traduce poezie pentru Poesis Internaţional, Poetic Stand, Ficțiunea OPTm şi articole legate de artă pentru Lettre Internationale (Anish Kapoor, Pierre Soulages etc). A tradus din Thomas Bernhard, René Oberholzer, Robert Prosser, Raoul Eisele, Sjón, Tone Hødnebø, Inger-Mari Aikio, Cia Rinne şi alţii.
Să ne gândim de pildă la:
(melancolii disparate)
Stările de angrenare ale persoanei, singurele care pot da explicaţii certe oricărei forme de însingurare. Emoţia posibilităţilor (im)probabile despre care auzeai cu uşa închisă prin aerul despicat (uneori brutal) de stridenţele vocii; nu, ele nu ascund, totul pare neclar în lipsă de spaţiu.
Mici porţiuni rămase (ne)explorate, da, am trecut prin ele, uneori eram la doi paşi, cu urechea lipită de bătăile inimii fragmentare, reconstituirea momentului în sine şi ce era apoi mai clar, copilul singur la părinţi în faţa blocului pe trotuar, ca o durere acută în lipsa analgezicelor, în esenţă fluxul memoriei (re)creând altceva, asimilând retrospectiv intensitatea momentului de unul singur, în jocul de lumini-umbre-reflexii din baloanele de săpun, începeam să mă obişnuiesc cu tăcerea poate nu ştii, e limbajul pe care-l înţeleg acum cel mai bine,
în cădere liberă picajul mimând o nouă stare, un mecanism aparte, descifrat aproape sistematic; undele sonore ţin pasul cu esenţialul. Primele rupturi disparate, o imagine mai clară din interior se fragmenta uşor ca o jucărie kinder. Semnalul în impulsuri aparte, când trăiam mai mult afară, într-un cocon domestic, aparent pasiv ca într-o comă indusă.
În capilarele dilatate poţi pătrunde mai uşor decât în cele mai negre gânduri. Dispoziţiile nu contează cu adevărat, vocea se pliază mai mult în surdină.
Impulsul incognito.
Ce pare privit repetitiv e uzură.
Blocajul e forma cea mai
la îndemână pentru a
ne sustrage în timp, un
fragment mic şi
condensat pare o
bulă de
aer comprimat
spaţiul ultrarestrâns
făcut să
implanteze momentelor maximă
luciditate
ne succed formele primare ale
(re)memorării ce ţii minte nu e
întotdeauna ce ţi-ai propus să
Ţii minte.
Trebuie mai întâi să arăţi că AB şi BC se împart în părţi congruente/
se împart
în jumatăţi inegale ca spaţiu.
Traiectoria pe care o începi în afara ta doare.
Să-ţi fie uşor, să pui semnul corect.
Relaţia 1: deocamdată ştim că o variantă e paralelă şi jumătate din cealaltă variantă.
Corpul tău, suma axelor paralele din afara ta, păpuşa din braţe se transformă în scâncet.
Relaţia 2: posibilităţile sunt transparente
Orice derută apare ca un abur cald, înecăcios.
Relaţia 3: orice grijă devine aproape necontrolată
E grija preferată la care te gândeşti cel mai mult.
Din 1, 2 şi 3 rezultă că
perimetrul tău ar fi
captat într-o proiecţie
animată
blurată
în timp
succesiunile volubile
arată cu totul altfel.
Aşteptarea încape în inima care levitează ca un zmeu de pânză colorată noaptea.
scrie un comentariu