Virginia Olaru este profesoară de limba și literatura română la C. N. „Mihai Eminescu” București. Are două cărți de poezie publicate: Despre ceasul de-acum (2017, Casa de Pariuri Literare) și Ba pe față, ba pe dos (2020, Casa de Pariuri Literare). A primit Premiul Special al juriului pentru volumul Ba pe față, ba pe dos la Festivalul Național de Poezie George Coșbuc, editia 2021 (Bistrița). Are poezii publicate în revista Arca, în Antologia editată de Lidia Vianu Rănile lor pe trupul nostru (2022) și în Mișcarea Literară (2022). Organizează Festivalul de Poezie pentru elevi „Gellu Naum”.
Unde dai și unde crapă
Nelu vrea femeie de la oraș
are 70 de ani, oi și capre, avere-n pod și afiș pe marginea drumului
de vânzare
casa e veche, iernile lungi și lemne nu-s
să-i încălzească bătrânețile
care vor veni odată și-odată
cine știe ce se alege de om
când fața timpului se schimbă ca un bănuț aruncat peste gard
toată viața a strâns și a cules pentru alții
întâi pentru părinți, apoi pentru copii
ca să-și facă și ei un rost în lume
pe urmă toți au plecat și l-au lăsat singur
în coasta muntelui
să se descurce cum o putea
să le dea și lor când vin în vizită
că așa i-a învățat, mereu să le dea
și niciodată să recunoască
într-o zi a întors cu lopata toate ce-au fost
față nouă a dat pământului
și lacrimi n-a mai avut să-l ude
a plecat la oraș luând cu sine trupul
și banii rămași din vânzare
copiilor le-a lăsat amintirea părinților
când fiii lor îi vor judeca la bătrânețe
pân-atunci toate bune
fiecare pe drumul lui cu averile sale
Nelu și-a cumpărat nevastă
a-nvățat să se plimbe prin țări
unde câinii nu latră pe la porțile oamenilor
și nici nu umblă cu covrigi în coadă
cum s-a auzit prin satul lui
despre cei plecați, numai de bine
și bine-i era și lui
lângă femeia cu 20 de ani mai tânără
care-l tocmise de soț
înainte să facă acte
lumea scornește
vrejul se ridică pe arac până rodește
plesnește
vrăjile s-așază peste om
Iubește
Gherghina și-a schimbat și casa și năravul și mașina.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro:
Mistrețul de sus
Omul de sus mai are nevoie de spațiu
să încapă raiul lui pe fața pământului
și-a construit palate pentru pomenire
în coasta muntelui,
poteci să urce în camioane luxul, obiceiurile de la oraș,
frustrările care poruncesc sub greutatea drujbelor
El e noul stăpân,
mistrețul care râmă în carnea muntelui
să aibă pentru sine tihnă și prilej de-nălțare
brazii se apleacă și se întrec în cântări
bărbații taie gâlgâind țuici în cinstea domnului
au neveste și copii
și rate la bancă
munca îngrijește de ziua de mâine
pe urmă au venit peisagiști și arhitecți,
oameni îmbrăcați de oraș în mașini scumpe
au construit grădini suspendate, iazuri cu pești și fântâni
cum nu s-au mai văzut prin părțile locului
au pus punți de trecere din grădina A în grădina B
și plăci de marmură între anotimpuri
să nu se murdărească pantoful domnului
au închis în țarcuri păuni și struți și alte păsări exotice destinate privirii,
măsuțe cu scaune de răchită din loc în loc
pentru desfătarea stăpânului,
leagăne de lemn în colțul rustic și piscină în zona tropicală
și multe alte minunății pe care gândul omului le scornește
la masa cu trabuc și băuturi fine
și când construcția a fost gata
oamenii din părțile locului s-au mirat de așa frumusețe
și au dus-o din vorbe mai departe
înflorind pe ici pe colo povestea
la birtul cu rachiu ieftin
apoi a făcut înconjurul satului
și oamenii urcau coasta pe rând
să vadă cu ochii lor păsări măiestre
și papagal cu cioc de aur, elefanți și pești care împlinesc dorințe,
broaște țestoase și grădini suspendate
au cerut să muncească în piscul lui
nu e puțin lucru să fii în slujba domnului
și să-i împlinești poruncile de mistreț
ca să dobândești un loc în rai
s-au ales vânători si fete tinere
bărbați puternici care să-l apere de fiarele muntelui
trei văduve cu normă-ntreagă la bucătărie
ca să-i astâmpere pofta de carne
și pe urmă s-au închis porțile
între lumea de sus și lumea de jos
tăcerea s-a așternut ca o năframă
uneori vântul mai aduce șoapte
dar cine să-l ia în seamă pe pământ
că omul nu crede până nu vede
și cei de sus uită de unde au plecat
câteodată, în serile liniștite de vară
tihna de sus se revarsă peste lumea de la poalele muntelui
că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Când o să ies la pensie
Când o să ies la pensie o să am timp.
o să îmi cumpăr mănuși de piele fină
să mângâi măcar fețele bărbaților pe care nu i-am putut iubi
de frica vorbelor
și o să-mi cer iertare
clipelor de singurătate în care am tânjit
și am plâns mult de ciudă
că eram o ființă decentă,
copiii au crescut
și uneori îmi reproșează că am rămas tot singură
de pe vremea când erau mici
casa asta trebuie păzită, le-am spus,
eu sunt iubirea care a dat viață
și timpul meu încă nu a venit,
dar o să ies la pensie și o să mă-mbrac în mov
o să îmi pun o pălărie roșie și pantofi cu toc
să întoarcă bărbații capul după mine
și să se mire că nu e în toate mințile femeia asta
dar măcar e femeie și se oprește în loc să prindă vorbe și priviri
o să îmi dau toată pensia pe cărți
si ziua pe neziuă
o să fug de acasă ca o fată de 18 ani
dintr-un roman de dragoste,
o să alerg desculță printre copaci
invocând ploaia cu puterile mele de paparudă
voi lega eșarfe colorate de crengi
să-mi aduc aminte că am trecut
cu picioarele ude prin grădina raiului
mă voi așeza pe marginea trotuarului
să plâng și să râd
viața care-mi trece pe dinaintea ochilor
Când o să ies la pensie o să-l joc pe degete pe bătrânul Alzheimer
poate o să-mi cumpăr un baston
să-i rup cocoașa
Mai lasă-mă să-ți povestesc despre lumea asta
Lasa-mă să-ți trec vântul prin păr
cu mâna-pieptăn să-ți netezesc fruntea
și să-ți adun cărările în linie dreaptă
așa sunt mai aproape de tine
lasă-mă să aștern gândul meu pe tâmpla ta
lasă-mă să adorm în visele tale
să-ți povestesc despre lumea asta frumoasă
și tu să asculți fără să protestezi
ghemuit întreg în brațele mele
la tine am găsit liniștea pe care am vrut s-o cumpăr
de la femeia care a dat naștere altui copil
în timp ce tu învățai să îți cunoști tatăl
și să-i distingi timbrul vocii
pe urmă, când el a plecat
am rămas împreună suspendați
într-o buclă de timp
tot așteptând să vină acasă
și tristețea să doară mai puțin
am fost copacul de care te-ai ținut strâns
primii pași ți-au ieșit fără greșeală
mereu atent să nu deranjezi pietrele
ai crescut în jurul copacului
și lui i-a crescut timp pe inelele anilor
la început de aproape
apoi cu gândul
apoi cu sufletul
mai lasă-mă să îți povestesc despre lumea asta
scrie un comentariu