extra la prima lectură recomandări

La prima lectură: „Regăsire” (proză scurtă) de Mihaela Pascu-Oglindă

În viață ne aparțin, cu adevărat, doar câteva lucruri. Sunt foarte puține cele care vorbesc cu adevărat despre noi, cele care ne-au format și fără de care am fi doar niște măști, niște exemplare nereușite, goale pe dinăuntru, gata să ne hrănim din ceilalți, luând orice, oricât, doar ca să umplem golul. Știam asta, eram omul unui declutter constant, universal, lecție pe care o luasem cu mine mai departe de-a lungul anilor după ce, din prima mea locuință, atunci când a trebuit să mă mut pentru prima oară, șirul lucrurilor pe care le-am avut de cărat era nesfârșit. Părea că ar mai fi locuit cu mine încă alte patru familii când în realitate eram doar eu, strângând în jur toate amintirile posibile, cărțile, jurnalele, fragmentele de memorie pe care nu reușeam să le înregistrez nicidecum altfel. Nu cred că mai e nevoie să o spun, dar așa am început să uit totul, din momentul în care am început să renunț la lucruri și, deci, la nenumărate părți din minte. Nu-mi mai amintesc oameni pentru că am donat ceștile pe care mi le dăruiseră. Nu-mi mai amintesc momente pentru că am renunțat la parfumurile folosite în trecut. Risc să trec pe lângă cineva pe stradă și să nu-i recunosc chipul pentru că eu, între timp, am devenit cu totul altcineva, o umbră fără memorie, fără atât de multe amintiri care mă țineau aproape de tot ceea ce mă formase, dar și de tot ceea ce mă rănise.

Acum era simplu, aveam totul pregătit. Ba chiar, de amorul artei și puțin teatral, păstrasem la îndemână și o pereche de mănuși chirurgicale, ca să fie totul cât mai steril, ca să nu las urme, să pară că nici n-am existat, că nici n-am locuit în aceeași casă în toți acești ani.

Am împachetat puloverul de cașmir luat cu cinci lei dintr-un second-hand uitat de lume. Era impecabil, mai moale decât toate puloverele pe care le avusesem vreodată. Eram hotărâtă să nu renunț la el. I-am făcut loc în colțul din stânga sus al valizei mele. Mai apoi, cele trei cărți fără care nu plecam nicăieri, în niciun concediu, în nicio vacanță. Două scriitoare și un scriitor care mă păzeau de rele, care-mi dădeau sfaturi bune când eram în impas, care-mi arătau cine sunt când nu mai știam să scriu sau să citesc sau când uitam pur și simplu de ce exist. Le-am făcut loc, le-am așezat între pulover și singura mea pereche de pantaloni în afară de blugii pe care îi purtam deja, pregătită de marea îmbarcare. Paltonul subțire, de primăvară, mă aștepta deja cuminte în cuier, un palton impecabil care nu se șifona niciodată și pe care îl puteam strecura ușor în orice valiză și chiar pe sub un palton mai gros, de iarnă, dacă ar fi fost vreodată nevoie să car în valiză mai mult decât ceea ce aveam deja. Vaza mea preferată pe care o scoteam din bagaj oriunde ajungeam pentru prima dată. O vază mică, albastră, o inimă grecească în întunericul orașului. Eliberam duhul blândeții și al soarelui, zâmbetele invizibile care-mi luminau doar mie camera acolo unde mica vază ascundea secrete nebănuite. Era un obiect care știa să ascundă și să se ascundă, să pară că a fost acolo dintotdeauna, să fie martoră la tot, dar să plece cu mine mai departe.

Două-trei alte mărunțișuri, aparent întâmplătoare, dar alese cu grijă din camera pe care nu aveam să o mai văd vreodată: o cutie mică de ceai în care îmi țineam toate agrafele de păr, un colier de perle pe care nu îl purtasem niciodată, deci căram mai mult ideea colierului de perle și o perie mică de care mă foloseam prea rar căci uitam întotdeauna să mă pieptăn, lăsându-mi părul la voia întâmplării, trecându-mi doar degetele prin el și având norocul unor plete care nu se încurcau prea tare nici după o zi întreagă de vânt mai puternic. Eram o fiică a unor tărâmuri sălbatice, dar asta doar în imaginația mea, căci în realitate abia făceam față unei lumi în care supraviețuia, reușea, creștea cel care lovea primul, cel care ataca mai întâi, cel care înjunghia pe la spate pentru a nu deveni el însuși pradă.

Naivitatea îmi era scut și povară în egală măsură, îmi eram prieten și inamic prin felul acesta încăpățânat de a crede în ceilalți, în sinceritate ca unică monedă de schimb în conversații. Am privit din nou în jurul meu, nu mai era nimic acolo, nimic care să îmi aparțină, nimic care să spună ceva despre mine.

– Bun, eu am plecat.

– Ai grijă de tine. Îmi pare rău.

Platitudini politicoase pe care și le spun oamenii care nu se vor mai vedea niciodată: dentistul care ți-a scos un alt dinte așa că ai jurat că-l vei da în judecată pentru malpraxis (nu vei face asta), vânzătoarea în fața căreia îți verși oful și istoria întregii vieți în vreme ce ea încearcă să cântărească din ochi măslinele și să te păcălească la cântar, omul care ți-a spus că te iubește și te va iubi toată viața.

Am chemat liftul, degetele mele înmănușate îmi dădeau aerul unui asasin cu sânge rece care părăsește locul crimei, doar că eu eram victima, eu coboram etajele, eu abandonam clădirea în care vinovatul avea să-și continue liniștit viața, respirând în voie, lipsit de apăsarea prezenței mele în cele câteva camere care îi deveniseră din ce în ce mai mici. Uneori chiar și o valiză poate deveni mult prea mare pentru locul în care te afli, un singur pulover moale de cașmir, oricât de moale, se poate transforma în cea mai mare amenințare pentru cineva care încearcă să își revendice spațiul, viața și, într-un final, singurătatea.

Eu aveam întâlnire, la parter, cu propria mea singurătate, cu singurătatea mea regăsită pe care am mângâiat-o imediat ca pe o prietenă veche și bună, așa cum și era, în fond.

– Haide, i-am spus, e vremea să ne căutăm un palton de iarnă, se face din ce în ce mai frig.


Fotografie reprezentativă: Duncan Shaffer / Unsplash

despre autor

Mihaela Pascu-Oglindă

Scriitoare şi critic literar, absolventă a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București.

A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018 și volumul de poezii „Mijloace nefaste de supraviețuire” (2021).

Din octombrie 2019 a înființat clubul de lectură CititOARE care se organizează lunar. Cronicile de carte apar pe citestema.ro și în Suplimentul de cultură.

scrie un comentariu