elefant.ro

„Cartea mării” de Morten Strøksnes, Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia 2015, apare în colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual, în traducerea din limba norvegiană semnată de Diana Polgar.

Doi ani au trebuit să treacă până într-o seară de vară când, în insulele pe cât de izolate şi sălbatice, pe atât de maiestuoase ale arhipelagului norvegian Lofoten, doi prieteni au luat, în sfârşit, hotărârea: să plece într-o expediţie primejdioasă în largul mării, la vânătoare de rechini boreali. Specie ancestrală de dimensiuni impresionante, ce trăieşte sute de ani, rechinul boreal a stârnit groaza şi imaginaţia pescarilor nordului din cele mai vechi timpuri. Se spune că ochii lui fosforescenţi, năpădiţi de paraziţi hipnotizează prada, iar carnea extrem de toxică poate să provoace transe halucinatorii. În barca lor pneumatică, înarmaţi cu echipamente de pescuit rudimentare, poveşti incredibile şi ambiţiile nemăsurate ale vânătorilor de balene legendari, naratorul şi Hugo Aasjord, artist excentric şi pescar experimentat, pornesc în căutarea acestui monstru enigmatic. Inspirată din fapte reale şi întreţesută cu poveşti uimitoare despre viaţa puţin cunoscută a oceanului, cu biologia, istoria, poezia şi legendele sale, Cartea mării este o celebrare a universului marin, a aventurii şi a prieteniei, dar şi un semnal de alarmă pentru protejarea unui ecosistem greu încercat de acţiunile oamenilor, dar atât de important pentru dăinuirea vieţii pe pământ aşa cum o ştim astăzi.

Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual
Traducere din limba norvegiană de Diana Polgar

„O expediţie de dimensiuni epopeice deschide calea informaţiilor fascinante despre mări şi oceane în această eco-aventură marină… Erudiţia, umorul înţepător şi scriitura simplă ale lui Strøksnes se contopesc într-o istorie naturală proaspătă, cuceritoare.” (Publishers Weekly)


Fragment

Am cartografiat toată planeta și acum nu mai avem spații goale pe care să le umplem cu monștri stranii și ființe fabuloase, izvorâte din imaginația noastră. Dar poate‑ar trebui. Suntem departe de a fi descoperit toate formele de viață de pe pământ. Pe lângă cele aproape două milioane de specii de animale descrise științific până acum, biologii estimează că pe glob ar exista, în total, zece milioane de organisme pluricelulare. Cele mai mari descoperiri ne așteaptă în mări și oceane, unde sunt găsite permanent specii noi. Nici despre animalele mai mari care trăiesc în apele din apropiere de coastă nu știm mare lucru. S‑ar putea ca pe lume să existe tot atâţia rechini câţi oameni. Și cine îşi dă cu adevărat seama că în gropile adânci și canalele Vestfjordenului trăiesc rechini boreali, rechini care pot ajunge la șapte, opt metri lungime și două sute de kilograme? În afară de Hugo, desigur.

Rechinul boreal este o specie veche, întâlnită în regiunea cuprinsă între fiordurile norvegiene și Polul Nord. Rechinii de adâncime sunt, de obicei, mult mai mici decât cei de suprafață. Însă cel boreal este marea excepție. Acesta poate depăși în dimensiuni rechinul alb, devenind astfel cel mai mare rechin carnivor din lume (rechinul‑pelerin și rechinul‑balenă sunt mai mari, dar se hrănesc cu plancton). De curând, biologii marini au descoperit că poate să trăiască două sute de ani. Teoretic, s‑ar putea ca rechinul pe care vrem noi să‑l prindem să se fi născut în perioada războaielor napoleoniene.

Încă ceva : rechinul boreal nu e înrudit cu rechinul scrumbiilor, cum crede multă lume. Sunt specii total diferite. Rechinul scrumbiilor are o carne extrem de gustoasă, care ar putea fi servită în restaurante. Dacă n‑ar fi o specie protejată. În schimb, la rechinul boreal nu sunt restricții, pentru că nu se înghesuie nimeni să guste vreo bucățică din corpul lui uriaș.

Plănuim de doi ani seara asta. Orice‑ar fi, suntem hotărâți să capturăm un monstru feroce, rodul a sute de milioane de ani de evoluție, cu toxine potențial letale în sânge, paraziți în ochi și dinți ca o capcană de fier supradimensionată, numai că mult mai mulți.

E o noapte de vară și cerul este portocaliu ca icrele. Stăm și ne punem la curent cu „știrile despre rechini“, pentru că amândoi am mai aflat câte ceva de la ultima întâlnire. În majoritatea studiilor, rechinul boreal e prezentat ca încet și apatic. Cei mai rapizi rechini pot atinge viteze uluitoare de până la șaptezeci de kilometri pe oră. Hugo nu crede că rechinul boreal poate să fie chiar atât de încet.

— Cum se explică atunci că în stomacul rechinilor boreali s‑au găsit rămășițe de urs polar și pești superrapizi, gen somoni mari și halibut? Cât de încet să fie, în cazul ăsta? mă‑ntreabă Hugo.

— Există o teorie care spune că își hipnotizează prada cu ochii lui verzi care luminează în întuneric. Majoritatea au un parazit care atacă corneea, lăsându‑i aproape orbi. Unii sunt reprezentați chiar cu niște chestii ca niște viermișori care le atârnă din ochi. Poate de la paraziţi au ochii fosforescenți. Dar nu există studii, adaug, încântat că pot să zic și eu ceva despre lumea marină ce Hugo să nu știe.

Bucuria îmi trece repede. Hugo nu e impresionat.

— Atunci, cum reușește să prindă reni în Alaska? Cum reușește să prindă păsări? Tot așa, îi hipnotizează?

Apoi începe să țină o prelegere despre aparatul senzorial al rechinului boreal. Ca mulți alți rechini, poate detecta tensiuni fine de o miliardime de volt cu ajutorul așa‑numitelor ampule Lorenzini, cavități pline cu gel de la nivelul botului. Faptul că e orb sau aproape orb reprezintă un handicap mult mai mic decât pare, mai ales că la adâncimi mari e întuneric. Cu ajutorul ampulelor, rechinul boreal poate detecta schimbările infime de tensiune din câmpul electromagnetic pe care le produce prada. Așa reușește, se pare, să ia prin surprindere și să vâneze focile care dorm pe fundul mării.

Mă uit la el, străduindu‑mă să nu‑i arăt că asta chiar e o noutate pentru mine.

— Ce, nu știai că focile dorm și pe fundul mării? spune el ușor malițios.


Morten Strøksnes (n. 1965) este scriitor, istoric, jurnalist şi fotograf norvegian. După ce a studiat la Oslo şi la Cambridge, a ales să urmeze o carieră jurnalistică. A scris reportaje, eseuri, articole şi recenzii pentru cele mai importante ziare şi reviste norvegiene şi este o voce activă în dezbaterile publice. A publicat patru volume de reportaj literar care s-au bucurat de aprecierea criticii şi a colaborat la multe altele. Cartea mării (2015), întâmpinată cu mult entuziasm de cititori şi tradusă deja în peste douăzeci de limbi, a fost distinsă, printre altele, cu Premiul Brage şi Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here