carturesti.ro

Cu romanul „Zona de interes” (2014; Pandora M, 2020), Martin Amis s-a întors la subiectul Auschwitz, după aproape 25 de ani de la „Time’s Arrow: or The Nature of the Offense” (1991), în care spusese povestea vieţii unui doctor nazist în ordine cronologică inversă, de la moartea sa până la naştere.

Zona este un loc în care evreii evacuaţi sunt aduşi cu trenul şi, când nu sunt gazaţi imediat, sunt folosiţi ca forţă de muncă şi ca sursă experimentală pentru inginerii de la conglomeratul industrial IG Farben. Romanul, scris cu o incredibilă densitate istorică, dar şi cu o forţă narativă care îl va ajuta să treacă proba timpului, redă în detalii teribile, îngrozitoare adeseori, ce anume se petrecea într-un lagăr de exterminare, prin ochii a trei personaje-cheie.

Primul narator este un ofiţer nazist de nivel mediu, Angelus (Golo) Thomsen, nepotul lui Martin Bormann, secretarul lui Hitler. Angelus este prototipul arianului perfect, însă în acelaşi timp este descris şi ca un afemeiat, obsedat de soţia comandantului lagărului, Paul Doll. Aceasta, Hannah, are profilul feminităţii naziste de circumstanţă: „subscria la idealul naţional al feminităţii tinereşti, impasibilă, provincială şi făcută pentru procreare şi muncă grea”.

Comandantul Doll, cel de-al doilea narator, este o figură mai degrabă caricaturală, prins între interesele a două sisteme – cel industrial, care-l presează să facă rost de cât mai multă forţă de muncă, şi cel nazist, politico-militar, de care este obligat să asculte şi să facă astfel încât să micşoreze la maximum numărul supravieţuitorilor evrei. O latură interesantă a felului în care este prezentat Doll mi s-a părut cea a reacţiilor faţă de soţia lui – despre care simţea că îl înşeală şi, de aceea, îi planifică moartea, dar căreia, pe de altă parte, îi iartă o încălcare gravă a regulamentelor şi îi permite să fumeze pe ascuns.

Iar cel de-al treilea narator – şi poate şi cel mai surprinzător – este Szmul, liderul unui Kommando format din evrei, cu menirea de a ajuta la gazare şi apoi la evacuarea victimelor. Szmul, asemenea celor pe care îi conduce, ştie că îi va veni şi lui vremea, pentru că toţi membrii unui astfel de Kommando au sfârşit la fel, fiind înlocuiţi ulterior de alţi evrei, însă îşi păstrează demnitatea şi sentimentele. Poate că Szmul este cel mai lucid dintre toţi. El îi răspunde curajos lui Paul Doll, când acesta îi reproşează că încă mai speră să scape, „E omeneşte să speri, Kommandant”, şi ulterior gândeşte că, ţinânt cont de toate grozăviile văzute, făcute şi trăite, e mai bine că n-o să-şi mai vadă niciodată soţia: „Îmi iubesc nevasta din adâncul inimii, şi-i doresc tot binele din lume, dar, la cum se prezintă în clipa asta lucrurile, mă bucur că n-o s-o mai revăd niciodată”.

„Când Doll vine să mă vadă sunt la morgă, supraveghez Kommando-ul Bărbieri şi Kommando-ul Oral. Băieţii din Kommando-ul Bărbieri lucrează cu foarfece; cei din Kommando-ul Oral lucrează cu o daltă ori cu un ciocan mic, dar greu într-o mână şi, ca să manevreze fălcile, cu un cârlig neascuţit în cealaltă. Întins pe o bancă într-un colţ, dentistul SS plescăie din buze prin somn.”

Între vinovăţie şi responsabilitate, între istoria mare a sistemului nazist şi istoria mică a fiecărui om prins în malaxorul ordinelor „de sus”, se consumă zeci, sute, mii de poveşti dure, greu de înghiţit şi aproape imposibil de asimilat. Forţa empatică a lui Martin Amis, uluitoare în acest context, şi capacitatea sa de a jongla cu personalităţi diverse şi cu grade diferite de ticăloşie ori de victimizare sunt doar două dintre elementele care fac din „Zona de interes” un roman mare, despre care cu siguranţă se va vorbi mult timp.

Fiecare dintre vocile narative principale are o complexitate pe care numai un scriitor uriaş ar fi putut-o construi. De pildă, Thomsen, care până la urmă apare ca un oportunist, din moment ce supravieţuieşte războiului şi devine un soi de nazist reformat, deşi girează ororile, poate iubi, Hannah, soţia şefului său, fiind o femeie cumva diferită de toate cele cu care îşi ostoieşte pornirile sexuale. Şi, ciudat, are un soi de umanitate care ţi-l aduce aproape. Nu e ca şi cum ai ţine cu criminalul, dar explicaţiile, deşi nu-l dezvinovăţesc, te ajută să-l înţelegi ceva mai bine:

„Dacă priveam în sinea mea, nu vedeam decât laptele gros al singurătăţii. În Kat Zet, ca orice criminal, mă simţeam dedublat (ăsta sunt eu, dar în acelaşi timp nu sunt; undeva urmează un alt eu); după război, mă simţeam înjumătăţit. Şi când nutream amintiri legate de Hannah (ceea ce se întâmpla frecvent), nu aveam sentimentul unei poveşti rămase în mod exasperant neterminată. Aveam sentimentul unei poveşti rămase aproape cu desăvârşire neîncepută.”

Thomsen, Doll şi Szmul (chiar şi Hannah) sunt personaje caleidoscopice, care-ţi stăruie în minte mult după ce termini cartea. Fiecare, în felul său, vorbeşte despre cât de dificil este să analizezi o perioadă istorică atât de tulburătoare şi să caracterizezi nişte oameni, fie ei şi criminali, în culori simple, nesuprapuse. Martin Amis, care a scris şi despre Stalin („Koba cel Temut” va fi publicat tot în colecţia Anansi. Mentor), este unul dintre cei mai pricepuţi scriitori de azi în ce priveşte investigaţia de ordin moral. Chiar nu este exagerat să ni-l imaginăm cu un scalpel, disecând vinovăţii şi responsabilităţi, şi judecând singurătatea ca un „lapte gros” a personajelor sale.

Întrebarea care domină romanul este una identitară: „Cine eşti?”. „Nu ştii. Pe urmă ajungi în Zona de Interes, şi-ţi arată ea cine eşti.”

Martin Amis, „Zona de interes”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 400, traducere de Mihaela Ghiţă

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Jean Carlo Emer pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here