cronici recomandări

„Lăuntricul și exteriorul nu pot fi separate decât zădărnicind adevărul” – „Palatul lunii” de Paul Auster

scris de Stela Călin

Simbol cultivat de scriitorii romantici, Luna totalizează sensurile morții, dar dă și măsura trecerii timpului și a renașterii. Ciclicitatea ei perpetuă ilustrează trecerea de la viață la moarte și invers, într-un proces al transformării ce reprezintă însăși esența existenței. „Soarele e trecutul, Pământul e prezentul, Luna e viitorul” pare să fie laitmotivul și metafora, în notă axiomatică, a vieții lui Marco Stanley Fogg, personajul principal al unuia dintre cele mai frumoase romane recent descoperite: „Palatul lunii”.

Rămas orfan de mic și aflat în grija temporară a unchiului său, Marco este pus în fața încercării de a-și descifra propria biografie, marcată de prea multe nebuloase, dar și de fascinația pe care o exercită Luna, cu misterioasa ei lumină. Nu întâmplător „se petrecea în vara când omul a pășit pentru prima oară pe Lună”, căci Paul Auster ne poartă printr-o poveste magică, în care Luna ne este revelată în toate asocierile posibile: în Utah Pământul seamănă cel mai mult cu Luna, există o legendă a oamenilor de pe Lună, oamenii sunt trimiși pe Lună și din cauza asta se poartă ciudat pentru că „nu poți să te pui cu cerul și să te aștepți să nu ți se întâmple nimic”, iar locul unde Marco primește un prim mesaj revelatoriu este restaurantul chinezesc „Palatul Lunii”.

Ajuns, după moartea unchiului Victor, în situația de a „aluneca într-o altă lume” și de a trăi singur cu un buget limitat, Marco experimentează cu voluptate dureroasă, dată de spasmele foamei, condiția nihilistului, pentru care non-acțiunea, renunțarea la orice efort destinat asigurării mijloacelor de trai reprezintă adevărata esență a propriei cunoașteri.

„Poate că asta voiam să demonstrez de la bun început: odată ce ți-ai încredințat viața hazardului, descoperi lucruri pe care nu le cunoscuseși înainte, lucruri pe care nu le poți învăța în nicio altă împrejurare.”

Negarea oricărei zbateri pentru existență e practicată într-o manieră absolutistă de Fogg – erou de factură romantică – astfel că aceasta riscă să devină o experiență aproape terminală. Ajungând să se adăpostească sub cerul liber și să se hrănească doar cu resturi este la un pas de autodistrugere, la fel ca Luna care, dispărând de pe cer timp de trei nopți, e ca și moartă.

Dar sinusoida existenței lui Fogg ia o turnură diferită și cu adevărat (auto)formatoare odată cu întâlnirea cu Thomas Effing, excentricul vârstnic care nu este nimic din ceea ce pare la prima vedere, după cum unchiul Victor nu era nimic mai mult decât ceea ce părea la prima vedere.

Cu o personalitate cameleonică și o determinare aproape demonică, în deplin contrast cu firea labilă a unchiului Victor, indecis până la patologie și, din acest motiv, incapabil să întreprindă ceva durabil, Thomas Effing îl va obliga pe tânărul Marco să examineze lumea cu alți ochi: cu ochii minții și ai spiritului, cei care pot oferi adevărata cheie a cunoașterii.

Astfel, Marco va descoperi că fiecare dintre noi este autorul propriei povești de viață, pe care o scrie  cu mijloacele existente în propria persoană. Toate acțiunile pe care Effing i le dictează, absurde și lipsite de sens la prima vedere, se vor dovedi piesele potrivite ale complicatului puzzle al vieții lui Marco.

În acest periplu de fapte, aparent aleatorii, se ivesc personaje inexorabil legate de viața tânărului. Solomon Barber, obezul pasionat de cultivarea propriilor bizarerii, este unul dintre acestea. Din nou, nimic nu este întâmplător și, ceea ce la prima vedere pare a fi o simplă întâlnire, se va dovedi o altă piesă ce îi va revela lui Marco adevărata lui descendență. În fapt, trioul Marco – Effing – Barber reprezintă diferitele fațete ale aceluiași tip masculin pentru care căsătoria și paternitatea par idealuri eșuate.

Finalul romanului, aflat din nou sub semnul răsăritului lunii, poate fi interpretat în nota optimistă a ruperii acestei „vrăji” malefice și a unui nou început purificat de zgura istoriei înaintașilor și de greșelile acestora. Încărcat de simboluri și mister, cu o scriitură spectaculoasă și inventivă, dar și cu ușoare tușe autobiografice, „Palatul lunii” este o lectură captivantă și revelatoare, mărturie a talentului unui scriitor ce nu încetează a-și testa limitele artistice.

Paul Auster, „Palatul lunii”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 384, traducere: Michaela Niculescu


Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu