„Uneori nu putem face altceva decât să contemplăm frumuseţea dezastrului”, spune Laura T. Ilea, publicată în premieră cu roman în România. Discutăm despre recenta sa carte, apărută în colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas, despre cum se vede literatura română în Canada, precum şi despre contraste şi excentricităţi.

 

 

Dragă Laura T. Ilea, am găsit în „Cartografia lumii de dincolo” un roman al căutărilor şi al ciocnirii dintre lumea cea mare şi universul mic, clocotitor, al individului. Pentru dvs., este al doilea roman. Ce aţi dorit să se înţeleagă din el? Care ar fi mesajul său principal?

Mesajul principal al romanului este unul paradoxal. Este un fel de nostalgie a viitorului, o premoniţie a faptului că lumea în care trăim se află într-un proces de schimbare accelerată şi că toate personajele pe care le descriu în roman au un simţ acut pentru astfel de schimbări. Ele miros, dacă se poate spune astfel, lumea viitorului, şi de aceea uneori pulsiunile, dinamica lor, modul în care vorbesc şi acţionează sunt neaşteptate, ne interpelează. De asemenea, e poate un mesaj al unei generaţii care a înghiţit în decurs de zece-cincisprezece ani întregul parcurs de la o lume arhaică la toate utopiile şi anti-utopiile futuriste ale Americii. Desigur, acest interval e mult redus în roman, parcursul acesta se face în decursul a, bănuim, cinci ani, şi cu toate acestea el pune în evidenţă survolarea în trombă a unui spaţiu cu dimensiuni care merg de la excesivul arhaic la excesivul futurist. Şi, nu în cele din urmă, e probabil important de menţionat că nu ofer nici o soluţie acestei dileme. Povestea se desfăşoară pe două planuri paralele, pe de o parte destinul Amaliei, care cartografiază un teritoriu încă puternic marcat de „natural” şi al cărei periplu se încheie în momentul premergător naşterii fiului ei, emblema noului continent; iar pe de altă parte, al lui Armand, un experimentator desăvârşit, împingându-şi speculaţiile până la limita absurdului, însă charismatic în felul lui. Mărturisesc că nu mă pot hotărî între cele două personaje şi că balanţa mea nu înclină în niciuna dintre părţi. Mă fascinează în egală măsură periplul în camionul transamerican al Amaliei pe cât mă fascinează şi cercetările excentrice ale lui Armand. Dacă aţi dori un mesaj unificator al acestui roman, pe care îl prezint prin intermediul povestirilor personajelor mele, el ar fi tocmai acela, cum spuneam la început, al unei intense nostalgii a viitorului, al faptului că, dacă vrem să fim oameni ai timpului nostru, suntem în egală măsură expuşi paradigmei Amaliei precum şi paradigmei lui Armand. Şi că poezia lumii noastre se naşte tocmai din confruntarea contrapunctică a acestor două dimensiuni.

„Filosofia a început pentru mine mult înainte de formarea universitară, cam în același timp cu momentul în care am început să scriu literatură.”

Unul dintre personaje consideră că „suntem jalnici atunci când ne intră în cap ideea că avem o misiune pe lumea asta, că putem schimba ceva în mersul imperturbabil al naturii”. Ce vă mobilizează să scrieţi? Sunteţi în aceeaşi tabără cu personajul acesta?

Jalnici şi excesivi. Toate personajele din acest roman migrează între extremele acestui spectru. Sunt nişte visători notorii, majoritatea lor fiind surprinse în momente care le schimbă radical destinul în decursul unei scurte perioade de timp. Îmi place să descriu aceste momente în care surplusul lor de imaginaţie sau surplusul lor de viziune îi conduce inevitabil înspre cădere, moarte, uitare sau pierdere.  E inevitabil. Dar frumuseţea proiectului lor (institutul de rejuvenare „Ana Aman”, hărţile deviante ale lui Johannes Müller, societatea „Traumafix” a lui Armand Carpentier, taumaturgul insomniei, Patrick, vestitorul unei noi doctrine de guvernare alternativă în America) rămâne ca o zgură difuză, iradiantă după momentul căderii. Ana Aman se exilează în urma confruntării cu preşedinta consiliului ştiinţelor, Johannes Müller se prăbuşeşte după ce îşi pune toată averea la bătaie pentru o armată de rebuturi eșuată pe Rin, Armand trăieşte la New York, ducându-şi la îndeplinire planul şi neştiind că se află la şase sute de kilometri distanţă față de femeia care îi poartă copilul, Patrick este repudiat de familie din cauza afacerilor lui presupus necurate, taumaturgul insomniei e depăşit de viteza vindecărilor iniţiate, e înghiţit de aceasta ca de o avalanşă). Într-un fel, da, sunt în aceeaşi tabără cu personajele mele, pentru că ştiu că acest surplus pe care îl punem în mişcare prin actele şi viziunile noastre va conduce inevitabil înspre conflicte de neocolit cu „mersul natural al lucrurilor”. Iar uneori nu putem face altceva decât să contemplăm frumuseţea dezastrului. Dar, pe de altă parte, nu sunt în aceeaşi tabără cu ele pentru că, aşa cum spuneam, ca scriitor nu trebuie să tranşez dilemele lor, să aleg sacrificând. Pot în egală măsură să iubesc şi lumea intens arhaică a trecutului, dar şi toate experimentele pe care ni le pune la cale viitorul. În ficțiune, nu sunt obligată să aleg între naşterea fără peridurală şi uterul artificial. Ca să răspund la întrebarea d-voastră, tocmai în aceasta constă frumuseţea scrisului. Şi este ceea ce mă mobilizează să o fac: faptul că încerc prin el să adulmec lumea viitorului, iar în această aventură nu sunt obligată să aleg niciuna dintre alternative. Scrisul înseamnă ambiguizare a lumii, intensă captare a acestui nod dilematic al existenţei. Iar pentru mine aceasta este suprema aventură. Viaţa la puterea a doua.

„Scrisul înseamnă ambiguizare a lumii, intensă captare a acestui nod dilematic al existenţei. Iar pentru mine aceasta este suprema aventură. Viaţa la puterea a doua.”

„Cartografia lumii de dincolo” este primul dvs. roman publicat în România. Apare la o editură prestigioasă, într-o colecţie aflată încă la început. Cât de mult ţineţi la deschiderea faţă de publicul român?

Ţin extrem de mult la deschiderea faţă de publicul român. Această carte a fost scrisă în mai multe etape, de aceea poartă urmele succesive ale întâlnirilor mele cu noua lume. Iar în ultima variantă, cea publicată acum de Humanitas în colecţia Scriitori români contemporani, am păstrat tocmai acele elemente care erau permeabile la spaţiul românesc. Pentru că romanul are şi o versiune franceză, care nu e în întregime identică cu cea românească. Această versiune franceză nu a fost încă publicată. Vorbesc de permeabilitate pentru că elemente care par extravagante de o parte pot părea banale în cealaltă şi invers. Mă refer, desigur, la schimbarea de canon literar sau, în sens şi mai larg, la schimbarea de paradigmă atunci când se trece de la un spaţiu la altul. Cred aşadar că această colecţie coordonată de Andreea Răsuceanu este o trambulină perfectă pentru un nou tip de public literar, deschis la dimensiunile multiple ale scrisului şi deschis la experimente literare diverse. Cred că acesta este curajul acestei colecţii, şi anume cel de a propune scriituri şi problematici în concordanţă cu lumea aceasta atât de complexă şi alambicată în care trăim. În ceea ce mă priveşte, cred că ceea ce aduce nou romanul meu e probabil o anume dimensiune „planetară”, adesea teoretizată dar mai puțin experimentată, capacitatea de a crea un spațiu de familiaritate în regiuni diverse ale lumii. Știu că poate părea idealist, însă am experimentat (și o fac în continuare) acest gen de dimensiune și cred cu putere că tot mai mulți scriitori vor îmbrățișa, inevitabil, ceea ce s-ar numi conștiința planetară.

Cum se vede literatura română din Canada? Cât de aproape ţineţi de ce apare la noi? Citindu-vă acest roman, am rămas cu gustul a ceva diferit de ceea ce se scrie şi se publică în România.

În legătură cu întrebarea d-voastră, dar şi în legătură cu cele spuse anterior, trebuie neapărat spus că această conştiinţă planetară nu provine dintr-o decizie sau dintr-o sinteză neutră, ştiinţifică. Nicidecum. Ea e rezultatul unor aluviuni succesive, iar uneori a unor procese extrem de dureroase. La începutul experienţei mele canadiene – iar când spun început aceasta poate însemna mai mulţi ani – aveam sentimentul unei profunde sciziuni. De fiecare dată când ajungeam la Montreal, aveam senzaţia imediată că România dispărea; şi de fiecare dată când aterizam la Bucureşti, era ca şi cum întrega mea viaţă transatlantică se evapora. Abia în timp am reuşit să integrez cele două dimensiuni – cele două cartografii aş putea spune – aşa încât să nu mai trăiesc acest sentiment de profundă irealitate. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi legat de modul în care se vede literatura română în Canada. Sunt convinsă că mulţi români de acolo sunt curioşi să citească în continuare cărţile autorilor români, însă nu îşi pot reprima acest puternic sentiment de irealitate. Şi aceasta nu din cauza temelor, ci din cauza îndepărtării extreme a celor două cartografii. Gustul a ceva diferit de ceea ce se scrie şi se publică în România, pe care l-aţi avut citind acest roman vine probabil din faptul că, într-un mod paradoxal şi excesiv, el încearcă să pună împreună dimensiuni care în mod normal se exclud. Şi anume lumea arhaică a târgului de fete şi zgârie-norii New York-ului, printre altele. Aceste dimensiuni încerc să le aduc laolaltă nu într-un mod hibrid, ci pentru că în propria mea experienţă de viaţă ele coexistă. E un peisaj pe care îl cunosc pe de rost. Un peisaj pe care l-aş numi planetar. Ruxandra Cesereanu spunea, în timpul lansării cărţii la Librăria Humanitas din Cluj, că inevitabil nu voi mai putea fi niciodată doar canadiancă (am trăit o lungă perioadă de timp în Canada), dar nici doar româncă, întrucât acel teritoriu şi-a pus definitiv amprenta asupra mea. Eu cred că această dimensiune explorată de roman e una care va interpela extrem de mult noile generaţii, întrucât ele cunosc foarte bine tentaţia mobilităţii. E, poate, pe lângă nostalgia viitorului, o parte din acel inefabil al romanului despre care vorbea, tot în timpul lansării, Marius Conkan. Iar în legătură cu cât de aproape ţin de ceea ce se publică la noi, aş spune că mă interesează extrem de mult ceea ce fac autorii români de aici, dar şi ceea ce fac autorii români care scriu în alte limbi, în special în franceză. În acelaşi spirit al permeabilităţii canonului, aceşti scriitori ar merita poate să fie mai bine cunoscuţi în România.

„De fiecare dată când ajungeam la Montreal, aveam senzaţia imediată că România dispărea; şi de fiecare dată când aterizam la Bucureşti, era ca şi cum întrega mea viaţă transatlantică se evapora.”

Dacă ar fi să mă iau doar după „Cartografia lumii de dincolo” (încă nu am citit „Femeile occidentale nu au onoare”, pe care îl aştept în română), aş putea spune că proza dvs. are accente filosofice mai puternice decât am găsit la alţi scriitori tineri. Sau că, în orice caz, se vede în proză formarea dvs. universitară. Este proza o formă de eliberare a unor preocupări pe care în felul acesta le faceţi accesibile unui public mai puţin aplecat către filosofie?

Am trecut prin mai multe experimente de scriitură. Înainte de romanul amintit, publicat în 2015 în Franța, am mai publicat un volum de nuvele, intitulat „Est” (în 2008, tot în Franța). De fiecare dată am negociat pasiunea mea pentru filosofie. Filosofia a început pentru mine mult înainte de formarea universitară, cam în același timp cu momentul în care am început să scriu literatură. De la început am negociat mereu între cele două, cu perioade intens speculative, în care aveam nevoie, ca să zic așa, de o formulă simplificatoare, o cheie de boltă a lumii, și cu altele în care narativitatea, care complică totul până la irecognoscibil, se revărsa dominatoare. Nu e așadar o formulă de transpunere a filosofiei în literatură, ci o tensiune pe care o voi resimți în permanență între nevoia de unitate, de claritate, de esențializare, și nevoia contrară de ambiguizare, de complicare, de abundență. În câteva cuvinte, aș spune că e vorba despre reflexivitate versus nevoia de a lăsa viața să se manifeste în brutalitatea ei, în toate formele devierii ei.

Sunt câteva chestiuni bizare pe care le atinge cartea dvs., câteva excentricităţi, legate, să dau doar un exemplu, de felul modern de a procrea. Este lumea o mulţime de excentricităţi mai mult sau mai puţin vizibile? Suntem noi, oamenii, ciudaţi, fiecare în felul său, mai mult sau mai puţin transparenţi pentru cei din jur?

Din ce în ce mai mult. Dincolo de personajele cărții, dincolo de narațiunea ei bifurcată pe două continente, cartea e într-un fel debutul unei enciclopedii a acestor excentricități. Și ceea ce e și mai interesant e faptul că toate personajele ei pornesc de la niște modele reale. Desigur, tușa finală îmi aparține, personajele reale nu s-ar recunoaște poate în protagoniștii romanului, dar ele sunt toate niște ființe ale viitorului. Și sper ca aceasta să le facă simpatice și cititorilor. Iar atunci când suntem mai puțin transparenți pentru cei din jur se datorează, printre altele, faptului că purtăm în noi urmele unor cartografii greu de descifrat, al unor experiențe greu de catalogat și care cer extrem de multă atenție și curiozitate pentru a fi înțelese. Ceea ce am încercat să fac în acest roman a fost tocmai „transparentizarea” unele față de altele a unor teritorii care în general își sunt opace. Iar în viața de zi cu zi, acesta este proiectul meu: să vorbesc despre România și despre literatura ei în Canada; și despre Canada și literatura ei în România. Dar nu în niște termeni în care mi-aș dori eu ca lucrurile să fie perceptibile, ci în termeni care i-ar putea face pe oamenii de o parte și de alta să rezoneze la intensa ficțiune a alterității.

LAURA T. ILEA a publicat un roman (Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (L’Harmattan, Paris, 2015), un volum de nuvele (Est, L’Harmattan, Paris, 2008), studii literare, printre care Literatura canadiană în infraroşu: Nihilismul feminin (Tracus Arte, Bucureşti, 2015) şi Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago (Honoré Champion, Paris, 2013). A organizat evenimente literare în cadrul Festivalului Internațional Metropolis Bleu de la Montréal. Cronici și dezbateri despre ultimul ei roman publicat au apărut în Huffington PostLe DevoirLa Recrue du Mois, la Radio Canada și în cadrul Salon du Livre de Montréal. În România, a publicat articole în revistele Observator cultural şi Steaua.
Cartografia lumii de dincolo este primul roman publicat de Laura T. Ilea în spațiul românesc. Scrierea versiunii franceze a acestui roman a primit susținerea Conseil des Arts du Québec, prin intermediul programului Vivacité. (humanitas.ro)