Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Lavinica Mitu a debutat în 2022 în colecția Ego Proză a editurii Polirom cu volumul de proză scurtă Bărbatul fără cap, volum care a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde. În același an a participat în calitate de invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași.
A publicat proză scurtă în Revista de povestiri și Iocan. Una dintre aceste povestiri, Toți cerceii din Vamă, a fost aleasă de regizorul Radu Afrim pentru a face parte din spectacolul SEASIDE STORIES care se joacă în prezent pe scena Teatrului de Stat Constanța.
Scrie în #celmaifrumosbalcondinlume, iubește marea, cerceii lungi și îngrijește împreună cu fiica sa o herghelie de unicorni curcubeu.
- Volumul a fost citit înainte de a îl trimite la editură doar de două persoane: soțul meu și mentorul meu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu;
- În momentul în care publici îți asumi că vei fi expus. Nu poți controla reacțiile oamenilor și de multe ori acestea nu vorbesc despre tine, ci despre ei;
- Am învățat la cursurile de creative writing să primesc feedback, să îmi temperez orgoliul și să văd dincolo de el;
- Munca unui scriitor nu se termină atunci când a ieșit cartea de la tipar;
- Se poate întâmpla să te îndoiești de scrisul tău chiar și atunci când este validat de cititori;
- Cititorii sunt cel mai eficient instrument de promovare. Un cititor căruia i-a plăcut cartea ta, vorbește despre ea, o dăruiește mai departe, este aur curat.
Cât de mult aţi aşteptat momentul debutului? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Am visat la momentul acesta încă din perioada liceului după ce am participat la o lansare de carte la biblioteca județeană din orașul meu natal. În acea zi am știut că oricare ar fi drumul pe care voi merge, publicarea unei cărți va face parte din povestea mea. Așteptarea propriu-zisă a fost destul de scurtă pentru că imediat ce am terminat de scris volumul, l-am trimis editurii și răspunsul lor a venit mai repede decât am crezut eu că se va întâmpla.
Susţineţi citestema.ro:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Multe dintre textele care fac parte din Bărbatul fără cap au fost citite de scriitorii și scriitoarele care au venit la Creative Writing Sundays, cursuri organizate de Revista de povestiri, la care am participat în ultimii ani. Am primit feedback din partea lor și a colegilor de curs și recomandările lor m-au ajutat să îmi îmbunătățesc povestirile. În formă finală, volumul a fost citit înainte de a îl trimite la editură doar de două persoane: soțul meu și mentorul meu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, doi oameni cărora simt că nu am reușit să le mulțumesc suficient de mult pentru că mi-au fost alături la începutul acestei călătorii.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Aș spune că nu deoarece am luat contact cu lumea literară cu câțiva ani înainte de debut prin cursurile de creative writing și așa am ajuns să îi cunosc pe mulți dintre scriitorii, editorii și oamenii de cultură de la noi. M-am apropiat de mulți dintre ei, unii mi-au devenit prieteni și pot spune că am fost primită cu brațele deschise în lumea aceasta. Am mizat întotdeauna pe trei lucruri pe care le-am oferit oamenilor din jurul meu așa cum m-am priceput eu mai bine: respect, empatie și echilibru. Și pot spune că s-au întors la mine în cele mai frumoase și neașteptate forme. Da, este o utopie să te aștepți să te placă toată lumea, să le placă tuturor scrisul tău. Important este să, nu găsesc acum un corespondent în limba română pentru această expresie, de aceea o voi folosi ca atare, stay true to yourself. Îmi amintesc că unul dintre scriitorii din această lume despre care vorbeam a răspuns la postarea prin care Florin Iaru anunța debutul meu cu câteva comentarii mai mult decât ușor nepotrivite la adresa numelui meu. Acela a fost primul moment în care mi-am pus întrebarea: cum răspund și cum voi răspunde la astfel de reacții. Și mi-am propus să nu intru în polemici publice care nu pot aduce ceva constructiv. În momentul în care publici îți asumi că vei fi expus. Nu poți controla reacțiile oamenilor și de multe ori acestea nu vorbesc despre tine, ci despre ei. De patru ani, de când am devenit mamă, am învățat și continui să învăț cum să îmi aleg luptele, iar fiica mea mi-a fost un profesor extraordinar. Am încercat să aplic cât mai mult lecțiile primite de la ea și în interacțiunea mea cu cititorii, să încerc să înțeleg o reacție înainte de a reacționa la rândul meu și să mă apăr doar atunci când simt că mesajul meu ajunge la un om care nu își acoperă urechile cu mâinile atunci când îi vorbesc, care este dispus la o discuție bazată pe respect și decență. În plus, timpul este o resursă atât de prețioasă încât sunt foarte atentă la felul în care îl folosesc, în ce îl investesc împreună cu energia pe care o împart între scris, familie și alte lucruri care mă bucură. Când am început să lucrez în organizare de evenimente acum aproape douăzeci de ani îmi doream ca absolut toți clienții mei să fie mulțumiți. Îmi propuneam ca dintr-un grup de o sută de oameni să nu fie nici măcar unul nemulțumit la finalul evenimentului. M-am încăpățânat să nu accept că este nerealistă această abordare și nu mi-a fost prea bine. Am acumulat multe frustrări, m-am îndoit deseori de mine, de gradul meu de implicare, de felul în care îmi fac meseria. În momentul în care m-am focusat pe majoritate și nu pe minoritate (chiar dacă am făcut tot posibilul să ofer fiecărui client tot ce aveam mai bun) am fost mult mai relaxată, am devenit mai eficientă și m-am putut bucura cu adevărat de reușite. La fel se întâmplă, cred eu, și în povestea aceasta a debutului, dar și la a doua, a treia carte.
Aţi fost mulţumită de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Bărbatul fără cap a avut un drum frumos în critica literară, a trezit interes pentru mai multe interviuri decât mă așteptam și am apreciat atât feedback-urile pozitive pe linie, dar și feedback-urile care au scos în evidență anumite aspecte cu care cititorii „profesioniști”, cum le spun eu, nu au rezonat. Și asta pentru că am învățat la cursurile de creative writing despre care vorbeam mai devreme să primesc feedback, să îmi temperez orgoliul și să văd dincolo de el. Când am primit de la organizatorii FILIT lista cu persoanele care au solicitat interviuri cu mine la festival am fost surprinsă să văd acolo numele lui Gelu Diaconu. Gelu a scris la puțin timp după ce a apărut Bărbatul fără cap o cronică dulce-amăruie pe care am ratat-o și întâmplarea a făcut să dau de ea chiar înainte de a merge la Iași. Nu mi-a fost foarte clar dacă i-a plăcut sau nu cartea mea, am citit de mai multe ori cronica și, recunosc, am avut mari emoții la interviu pentru că nu știam la ce să mă aștept din partea cuiva care nu a spus doar de bine în articolul respectiv. Interviul de la FILIT a fost minunat, am construit plecând de la el o relație foarte frumoasă, am discutat în detaliu despre acea recenzie, ba chiar m-a invitat la întoarcerea în București să particip la podcastul pe care îl găzduiește. Un feedback negativ sau unul dulce-amărui nu sunt bau-bau. Atâta timp cât se întâmplă cu respect și decență, cât ne purtăm civilizat unii cu ceilalți, fiecare om are dreptul la o părere care poate sau nu să îți fie pe plac. Asta nu înseamnă că blochezi comunicarea cu persoana respectivă sau că nu îți poate deveni chiar prieten. Și Gelu nu este singurul exemplu care mi-a confirmat această teorie.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Nu am crezut înainte de debut și nu cred nici acum la un an distanță în scenariul acela în care scriitorul stă într-un turn de fildeș și cartea se vinde singură. Munca unui scriitor nu se termină atunci când a ieșit cartea de la tipar. Este ca și cum ai face un copil și apoi ai spune gata, te-am adus pe lume, descurcă-te.
Primii pași i-am făcut împreună cu editura. Mi-a fost propus un plan de promovare, l-am discutat, am venit cu câteva completări și ne-am apucat de treabă. Am avut parte de două lansări, au apărut fragmente din carte în câteva publicații, interviuri și recenzii venite de la cei care au primit cartea din partea editurii și au avut timp să o citească și, mai ales, și-au dorit să scrie despre ea. Pentru că este nerealist să te gândești că dacă vei trimite cartea ta către treizeci de oameni, vor scrie toți despre ea. Doar că perioada de vârf pentru promovare durează în medie cam două-trei luni. Și apoi ce se întâmplă?
Eu mi-am pus întrebarea aceasta înainte de a ieși cartea de la tipar. Habar nu aveam ce înseamnă promovarea unei cărți. Și am început să mă gândesc cum și de unde aș putea să aflu. Așa că m-am ridicat puțin pe vârfuri și m-am uitat dincolo de gard în grădina altora. Da, este în regulă să faci asta, să înveți de la cei care au trăit această experiență înaintea ta. Am urmărit ce se întâmplă cu debuturile (și nu numai) colegilor de editură, dar și de la alte edituri. Am vorbit cu mulți dintre scriitorii și scriitoarele pe care i-am / le-am cunoscut de-a lungul timpului și i-am / le-am întrebat fără rețineri cum a fost pentru ei / ele. Ce a mers, ce n-a mers. Am ascultat toate sfaturile pe care mi le-au dat și am luat din ele ceea ce am simțit că mi se potrivește. Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit de la colegii de breaslă a fost: cere și ți se va da, nu te mulțumi doar cu o propunere standard. Am cerut, uneori mi s-a dat, alteori nu, dar important a fost exercițiul acesta de a căuta noi oportunități, de a testa și de a vedea ce funcționează și ce nu. Pentru că dacă vei aștepta doar să primești, ei bine, s-ar putea să fii dezamăgit. Trebuie să înțelegi că editura este până la urmă un business care operează cu bugete prestabilite. Asta e realitatea, ne place sau nu. Și atunci maximizezi tot ceea ce îți poate oferi. Limitările te frustrează în orice context, chiar dacă înțelegi de ce și cum funcționează lucrurile. Așa cum se întâmplă și cu expunerea în librării, un alt aspect pe care nu îl poți controla și pe marginea căruia ne putem plânge o săptămână întreagă și nu vom termina. Ai două variante: fie privești partea plină a paharului, fie partea goală. Mai există și o a treia variantă, cea pe care am ales-o eu: dai paharul de vin pe gât să scapi de grija jumătăților și cauți resurse. Și cele mai importante resurse de care dispui sunt: tu și oamenii de lângă tine pe care îi cunoști sau nu.
Când i-am dat vestea cea mare unei bune prietene mi-a spus: cunosc o tipă care a publicat și ea recent și a avut o campanie de promovare foarte faină. Vrei să vorbești cu ea? Mi s-a părut ciudat să vorbesc așa nitam-nisam cu un om pe care nu îl cunoșteam, prietena mea mă tot bătea la cap și până la urmă i-am scris Laurei Ionescu, căci despre ea era vorba, și am rugat-o să îmi povestească cum a fost pentru ea experiența aceasta cu debutul și promovarea. Acum, Laura putea să îmi spună că nu are timp și să mă trimită politicos la plimbare. Doar că ea nu a făcut asta. Din contra, mi-a fost alături la ambele lansări pe care le-am avut pentru Bărbatul fără cap, la toate evenimentele la care am participat, am petrecut sute de ore despicând firul în patru, căutând soluții, m-a încurajat și m-a susținut de fiecare dată când mi-am pierdut încrederea în mine și în cartea mea. Pentru că da, se poate întâmpla să te îndoiești de scrisul tău chiar și atunci când este validat de cititori. Am avut mulți oameni lângă mine care m-au ajutat cu idei, echipa de la Polirom cu care am lucrat, scriitori și scriitoare – colegi de editură, dar și de la celelalte edituri. Pentru mine nu există granițe atunci când este vorba despre oameni, nu suntem în concurență unii cu ceilalți, dacă ne susținem reciproc se pot întâmpla numai lucruri bune.
M-a interesat cum văd lucrurile atât oamenii care trăiesc, profesional vorbind, în lumea aceasta a cărților, cât și cei care sunt doar cititori și atât. Am foarte multe povești frumoase cu și despre oameni care m-au susținut emoțional, financiar, cu prezența lor chiar și atunci când nu au reușit să îmi fie alături fizic, oameni datorită cărora mă pot uita în urmă și pot spune: da, cartea mea a avut un drum frumos. Se putea mai bine? Nu are nici o importanță acum. Va avea la următoarea carte.
Am folosit la maximum și cea mai la îndemână resursă: eu. Împreună cu tot ceea ce am învățat în cei peste douăzeci de ani în care am lucrat în presă, vânzări și organizare de evenimente. Am făcut tot posibilul să am conținut de calitate pe rețelele de socializare, să fiu prezentă la evenimente culturale, să intru în contact cu cât mai mulți oameni, să învăț de la ei, să mă pregătesc cu seriozitate pentru fiecare interviu sau eveniment la care am fost invitată să particip, să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea aceasta mică, dar frumoasă a cărții, să nu răspund la nici o provocare atunci când sunt nervoasă pentru că un cuvânt spus sau scris, chiar dacă îl ștergi lasă urme și mai mult decât atât mi-am asumat fiecare cuvânt pe care l-am spus. Am investit financiar în promovarea cărții pentru că mi-am dorit să fac anumite lucruri care nu erau în planul de promovare propus de editură, iar atunci când nu mi le-am permis, am căutat sponsori. A fost o opțiune personală și simt nevoia să precizez asta. Se poate și cu și fără.
Am încercat să identific toate oportunitățile posibile pentru a crește vizibilitatea cărții, atât în mediul online, cât și fizic, am apreciat oamenii care nu doar că mi-au scris în privat că le-a plăcut cartea, ci au și recomandat-o și i-am încurajat pe cei de la care am primit feedback pozitiv să facă asta dacă, bineînțeles, se simt confortabil. Unele cărți sunt experiențe atât de intime încât le păstrezi doar pentru tine. Cititorii sunt cel mai eficient instrument de promovare. Un cititor căruia i-a plăcut cartea ta, vorbește despre ea, o dăruiește mai departe, este aur curat. Acea rețea invizibilă în care circulă cartea ta poate uneori să facă de zeci de ori mai mult decât ai putea face tu sau editura.
De aceea încerc să fiu cât mai aproape de oameni.
De fiecare dată când merg într-un oraș, primul loc în care mă opresc sunt librăriile, vorbesc cu librarii, încerc să aflu cum se vede din poziția lor toată povestea aceasta cu promovarea, ce se vinde, ce nu se vinde și de ce cred ei că se întâmplă lucrurile într-un anumit fel.
Păstrez legătura cu editura, cu scriitorii și scriitoarele Polirom și cei de la alte edituri, merg la cluburi de carte, ca participant nu invitat (cele la care sunt invitată sunt altă poveste) și încerc să fiu echilibrată în ceea ce privește autopromovarea pentru că ceea ce este prea mult nu este neapărat și bun. Și cu acest cuvânt – echilibru – aș putea să rezum răspunsul la ultimele două întrebări: atât editura, cât și scriitorul ar trebui să se implice în promovarea cărții cu toate resursele de care dispun. Uneori te aștepți la mai mult, îți dorești mai mult, dar, așa cum se întâmplă într-o căsnicie, dacă începi să ții socoteala, cine a dus de mai multe ori gunoiul sau cine a spălat de mai multe ori vasele, înseamnă că ceva nu funcționează în acel parteneriat. Eu atâta pot, tu atâta poți, hai să vedem cum facem să fie bine. Este o lecție care a durut, atât în plan personal, cât și profesional, dar care m-a făcut să mă maturizez și să iau cu timpul decizii din ce în ce mai bune. Dincolo de promovare fiecare carte are viața ei. Editura are resurse limitate, tu ai resurse limitate și, chiar dacă le punem pe masă pe toate, sunt multe lucruri pe care nu le putem controla. Poți face puțin și poți primi mult. Și invers.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Să citească despre experiența de debut a scriitoarelor și scriitorilor care au acceptat invitația de a participa la această anchetă. Și profit de ocazie pentru a felicita echipa citestema.ro pentru această inițiativă. Sunt convinsă că vor găsi răspunsuri la multe dintre întrebările pe care le au sau măcar ghidaje către locuri / oameni de unde ar putea obține informațiile de care au nevoie. Au marele avantaj de a trăi într-o țară în care scriitorii nu locuiesc în turnuri de fildeș și pot interacționa cu ei. Și, bineînțeles, să citească literatură română contemporană, să urmărească ce tip de literatură publică fiecare editură și atunci lista de opțiuni devine mult mai clară. Cum trebuie să trimiți o carte la editură – toate informațiile necesare sunt pe site-urile editurilor. Când? Aceasta este o opțiune personală pe care o pot completa cu o singură recomandare: să nu se grăbească, să își tempereze entuziasmul pe care îl simțim cu toții când punem punct la finalul ultimei propoziții. Să lase cartea un pic să respire, să se întoarcă la ea cu mintea limpede și odihnită și eventual să își mai arunce un ochi pe manuscris și o a doua persoană pe lângă autor.
scrie un comentariu