cronici recomandări

Leila e vocea tuturor femeilor – despre „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” de Elif Shafak

Încet, dar sigur, Elif Shafak construiește o catedrală. Și nu este una a religiilor, căci, dacă ar fi, ar include toate religiile lumii, ci una a literaturii, a damnaților, a celor care nu mai au cum să strige după ajutor, dar pentru ai căror urmași există încă salvare. Literatura lui Elif Shafak e prezentă, vie, năucitoare, stringentă și de actualitate. E o literatură care se impune prin obiectivele sale majore, prin crăpăturile pe care le scoate la iveală din temelia lumii, prin personaje care fie par scoase din pălăria unui magician simpatic, fie din negura unui timp întunecat.

Una dintre cele mai premiate autoare contemporane, Elif Shafak ne face cunoștință, în romanul 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie, nominalizat la Booker Prize și apărut recent la Editura Polirom, cu Leila Tequila, un personaj care îți intră pe sub piele de la primele rânduri și pe care îl vei purta cu tine pentru tot restul vieții ca pe un tatuaj invizibil care-ți va arăta, rând pe rând, răul sau binele din oameni. Pentru că Leila va cunoaște binele, dar va cunoaște mult prea mult răul, înainte de ajunge la o existență în care, în ciuda celor cinci prieteni apropiați (Nalan, Zaynab122, Humeyra, Sabotaj și Jameelah). Totul începe cu o crimă, numai că nu e nimic deosebit aici, e ceva ce se mai întâmplă în Istanbul, ziarele scriu despre o prostituată și nimic mai mult, fără să caute, fără să arate chipul celei care fusese cândva un copil cu speranțe și dorințe. Mintea Leilei nu moare odată cu ea. Preț de câteva minute îi dă voie să rememoreze totul, să-și vadă familia zbuciumată și plină de greșeli față de ea, prietenii, abuzul suferit, tinerețea furată pe Strada Bordelurilor și nesperata căsătorie cu D/Ali, cel care va pieri în masacrul de la 1 mai 1977, de Ziua Internațională a Muncitorilor.

Cu iz de „Martini cu portocale, Margarita cu căpșuni, Negroni cu gheață”, Istanbulul își spune povestea. Leila Tequila e vocea tuturor femeilor, a tinerelor fete și copilelor care au nenorocul de a se naște în familiile care le limitează dreptul la propriile alegeri. Leila e fiecare femeie aflată în pericol într-o societate nedreaptă. Leila e fiecare femeie care, fără să fie pentru o secundă vina ei, își vede viața aruncată în cele mai grele conjuncturi. Critica asupra societății turce e aspră, iar echilibrul fermecător în roman e dat de autoare prin aceste personaje care cuceresc prin trăsăturile nobile, prin valorile pe care niciun alt individ nu le mai poate știrbi.

Când își dă seama că propriul ei tată nu face nimic pentru a-l pedepsi pe unchiul care o abuzase sexual încă de când era mică și doar încearcă să ascundă drama printr-un mariaj forțat cu un necunoscut, Leila pleacă de acasă. Pleacă din familia care o „smulsese din brațele mamei” pentru a o da celeilalte soții a tatălui ei. Pleacă din familia care, închistată în meandrele unui trecut arhaic, își ascunde fiul cu sindrom Down. Pleacă din familia în care nu a fost crezută și nici în siguranță. Leila Afife Kamile, la 17 ani, va fi vândută unui bordel imediat după ce ajunge singură în Istanbul. Pericolul care pândește inocenții și naivii nu a ocolit-o. Dar „nimic din toate astea n-avea să conteze nici cât negru sub unghie pentru toate ziarele care au scris despre crimă”.

Elif Shafak dezbracă întreg Istanbulul de secrete, îl întoarce cu fața la lume, îl arată Europei moderne și-i spune să-și dezvăluie cele două fețe. Femeile, din umbra unor mătăsuri înnegurate, își recuperează fragmentele unei libertăți firești, dar de care, cum vede și înțelege Leila încă de mică, nu aveau parte:

„Dar când era ziua epilatului, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Fără bărbați prin preajmă, femeile puneau pe ele cât mai puține haine. Stăteau pe sofa cu picioarele depărtate, cu brațele goale, cu ochii sclipind de-un neastâmpăr înăbușit. Sporovăind întruna, își condimentau remarcile cu înjurături care le făceau pe cele mai tinere dintre ele să roșească precum trandafirii de Damasc. Leilei nu-i venea să creadă că ființele acelea sălbatice și ascultătoarele captivate ale imamului erau unele și aceleași femei”.

Prin fiecare episod rememorat de mintea încăpățânată a Leilei, portretul unei vieți și al unui oraș se întregește. După ce propriul baba a început „să ducă un război sfânt în propria casă”, după ce „concursurile muzicale sau de frumusețe și competițiile sportive erau considerate imorale. Patinatoarele, cu fustele lor scurte, erau toate niște păcătoase. Înotătoarele și gimnastele, cu costumele lor strâmte, le stârneau gânduri desfrânate bărbaților pioși”, după ce unchiul său își continuă nestingherit abuzurile și o învinovățește pe Leila, fragilitatea se curmă, plecarea devine singura variantă. Ani mai târziu, „orașul ăsta o surprindea mereu: momente de inocență erau ascunse în cele mai întunecate cotloane, momente așa de fugare, că până să-și dea seama cât erau de pure trecuseră deja”. Rămâne, mereu, când se scrie despre Istanbul, un farmec greu de distilat, cu esențe care nu pot fi prinse în niciun fel de sticluțe.

Leila își rescrie destinul mult prea puțin, urmele sunt prea adânci. Dar aceeași viață îi scoate în cale unii dintre cei mai frumoși damnați, sufletele cele mai aprig nedreptățite de o societate în derivă:

„Leila era de părere că nu te poți aștepta să ai mai mult de cinci prieteni. Până și unul e o adevărată șansă. Dacă ai baftă, te-alegi cu doi sau trei, și numai dacă te-ai născut sub un cer plin de stele dintre cele mai norocoase, cu un cvintet – să-ți ajungă din plin o viață-ntreagă. Nu e înțelept să mai cauți alții, ca nu cumva să-ți pui astfel în pericol prietenia cu cei pe care poți conta”.

Inima acestui oraș e împărțită într-un mozaic pe care Elif Shafak îl cunoaște prea bine și spre care privește, de fiecare dată, cu o încruntare și o tristețe deopotrivă. E „Istanbulul imperial Istanbulului plebeu; Istanbulul global contra Istanbulului provincial; Istanbulul cosmopolit contra Istanbulului filistin; Istanbulul macho contra unui Istanbul feminin care o adoptase pe Afrodita – zeița dorinței, dar și a dezbinării – ca simbol protector”, e orașul în care, în Cimitirul celor Singuri, se face mereu loc pentru cei pe care Istanbulul vrea să-i uite. Un „oraș al morților” unde erau vii doar „locuitorii efemeri, musafirii nepoftiți, azi aici și mâine aiurea”:

„De aceea proiectele de renovare nu duceau la nimic, infrastructura se ducea de râpă și memoria colectivă era la fel de subțire ca hârtia. De ce să tot proiectezi viitorul sau să comemorezi trecutul când ne îndreptăm cu toții spre marele final? Democrația, drepturile omului, libertatea de exprimare – ce rost aveau dacă urma să murim cu toții oricum? Felul cum erau organizate cimitirele și cum erau tratați morții reprezenta cea mai izbitoare diferență între civilizații”.

Îi datorăm Leilei această călătorie care ne deschide ușa către un trecut trăit de atât de multe femei din societatea de azi, dar și din generațiile din urmă. Elif Shafak scrie pentru atunci, pentru acum și pentru tot ceea ce am putea salva în viitor. Leila își vede viața în scurte episoade de-a lungul celor 10 minute și 38 de secunde care îi mai rămân de trăit conștiinței sale. Îi aflăm trecutul, îi cunoaștem familia, bucuriile și suferințele, prietenii. Îi devenim noi înșine prieteni.

Se spune că azi rămân prea puține cărți alături de noi, că uităm cele mai multe titluri din cele citite. Un roman precum cel scris de Elif Shafak e tocmai excepția care ne dovedește, cu vârf și îndesat, că pe Leila nu o vom uita niciodată.

Elif Shafak, „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 368, traducere de Ada Tănasă

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: yns plt / Unsplash

despre autor

Mihaela Pascu-Oglindă

Scriitoare şi critic literar, absolventă a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București.

A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018 și volumul de poezii „Mijloace nefaste de supraviețuire” (2021).

Din octombrie 2019 a înființat clubul de lectură CititOARE care se organizează lunar. Cronicile de carte apar pe citestema.ro și în Suplimentul de cultură.

scrie un comentariu