Liliana Corobca: „Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

„Caiet de cenzor”, cel mai recent roman al Lilianei Corobca, apărut la Editura Polirom, porneşte de la un fapt real: fuga din ţară a unui cenzor. Scriitoarea şi-a imaginat cum ar fi fost ca acel cenzor, o femeie, să fugă având asupra sa un caiet de „notiţe”, pe care să i-l trimită peste ani, după schimbarea regimului, chiar cercetătoarei şi pasionatei de cenzură cu numele Liliana Corobca. Ce a ieşit? Un soi de călătorie în instituţia cenzurii.

Liliana, ai ajuns să studiezi cenzura oarecum întâmplător, însă ai „stat” pe acest subiect vreo 10 ani…

La început, din ambiţie. Nu înţelegeam aproape nimic, iar fondul era enorm. Citeam rapoarte şi nu le dădeam de capăt. Nu prindeam mecanismul, firele. Pe urmă am început să văd şi deja îmi plăcea să mai adaug câte o piesă la desenul lipsă, ca într-un puzzle, după care a apărut ideea de a valorifica acele documente. Am avut câteva burse şi am avut timp să studiez la tot felul de biblioteci din Europa; una dintre aceste burse a constat chiar din vizite de documentare şi aşa am putut să studiez cenzura din întreg spaţiul european sau istoria cenzurii. Încet, încet, am început să-mi sistematizez cunoştinţele.

„Caiet de cenzor” este primul roman în care abordezi subiectul acesta?

Oarecum asemănător este monologul care a apărut în Austria, „Cenzura pentru începători”. Acolo avem tot perspectiva unui cenzor – un cenzor mai în vârstă şi mai experimentat îl învaţă pe unul mai tânăr. Am avut, la un moment dat, ideea să folosesc acel monolog şi în acest roman, dar aici era vorba de alt personaj, o femeie, ea nu trebuia să înveţe pe nimeni, era vorba de un caiet intim, interzis, şi mă gândesc acum să valorific altfel „Cenzura pentru începători”, într-un alt tip de scriitură, dintr-un viitor îndepărtat.

Aşadar, vei rămâne la cenzură…

Nu. Acum am proiecte în alte zone, în alte domenii. Pur şi simplu, pentru moment, nu suport cenzura.

Pe clapeta romanului, ai menţionat că ai vrut să surprinzi „formarea, transformarea şi deformarea unui cenzor”. Ai studiat atât de bine şi atât de în profunzime cenzura, încât cred că poţi rezuma în câteva cuvinte modul de formare a unui cenzor…

Cine este foarte curios cu privire la acest subiect poate căuta un studiu ştiinţific apărut în Anuarul IICCMER, ultimul număr din 2016, studiu în care m-am ocupat de formarea şi recrutarea cadrelor. M-a ajutat foarte mult şi la roman, iar acolo am prezentat tot felul de documente, pe care le-am analizat în mod ştiinţific, fără fantezii, fără literatură, ca să înţeleg cum au ajuns cenzori oamenii de rând, studenţi, absolvenţi de facultăţi. Ce am scris pe clapeta acestei cărţi e ca o concluzie după ce am terminat cartea, dar în timp ce am scris-o nu mi-am propus decât să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el.

Cum a fost să empatizezi cu un cenzor?

Nu m-am aşteptat să fie atât de greu, dar mi-am luat măsuri de siguranţă. Cred că dacă am folosi un limbaj religios, pentru un scriitor, un cenzor este ceea ce pentru un călugăr este diavolul şi unicul personaj pe care scriitorul nu l-ar suporta niciodată ar fi un cenzor. Mie mi-a fost greu să intru în pielea unui personaj care m-ar urî pe mine ca scriitor, care m-ar dispreţui, care ar râde de operă, de literatură, de tot ce-i frumos în scrisul meu. Acest aspect a fost mai greu de surprins şi n-am putut să fac numai asta, motiv pentru care am mers şi pe alte piste. Am încercat să prezint un cenzor care să fie interesant şi pentru publicul de astăzi, având în vedere că romanul se petrece în 1974, şi m-am îndepărtat de ceea ce ştiu aproape sigur că a fost un caiet de cenzor, pentru că totuşi propun un roman în anul 2017.

Maniera de abordare a subiectului este inedită, iar un cititor se poate aştepta la ceva interesant chiar şi numai dacă se gândeşte la cât de mult ai studiat zona aceasta, a cenzurii.

Nu m-am gândit că o să scriu un roman şi, dacă aveam prieteni care mă cunoşteau ca scriitor, întotdeauna îmi puneau această întrebare: bine, dacă eşti scriitor şi lucrezi în fondul cenzurii, o să scrii la un moment dat o carte (artistică )? Pe mine mă deranja asta, era un soi de neînţelegere, aşa vedeam eu situaţia, ştiinţa e ştiinţă, iar literatura, literatură. Până la urmă, „Caiet de cenzor” nu înseamnă altceva decât transformarea într-o ficţiune a dorinţei (obsesiei) de a găsi un astfel de document istoric real . Asemenea caiete au existat, dar au fost distruse. Eu am sperat că nu au fost distruse chiar toate şi că o să găsesc unul. Primele procese verbale de distrugere a unor astfel de caiete le-am găsit în anii 60, am parcurs încă 17 ani, până în 1977, şi urmăream tot ce putea să semene cu caietul de cenzor, dar nu am găsit nimic. Atunci am ales să transform în ficţiune această căutare a mea.

Ce ai vrut să exprimi prin romanul acesta?

Este un roman dens şi lung, şi nu poate fi rezumat într-o singură idee. Am pornit de la un document şi un fapt real – în 1974, un cenzor a fugit din ţară. Am publicat documentul în cauză, dar nu a trezit atenţia nimănui, deşi eu, personal, am dăruit la vreo 50 de persoane volumul I din „Instituţia cenzurii”. M-am mirat că nimeni nu a sesizat importanţa acelui document… Ideea de a construi o corespondenţă fictivă cu acea fugară mi-a venit mai târziu.

Înţeleg că tot tu ai scris acele fragmente de text pe care cenzorul le are de recenzat. Unele sunt chiar poezioare, altele, fragmente de proză. Te-ai dedublat. Un joc nu tocmai simplu.

Am făcut asta la o rezidență din Berlin, unde eram relaxată, departe de zgomotul oraşului. Acolo am scris acele texte, pe care tot eu urmam să le cenzurez, dar mai târziu. Toate acele texte îmi aparţin, nu le-am luat de undeva, de la alți autori.

Ce înseamnă pentru tine „Caiet de cenzor”? Cum vezi cartea aceasta după ce ai terminat-o? Ţi-a limpezit cumva toate informaţiile pe care le aveai în legătură cu cenzura?

Le-a limpezit, dar nu în sensul ştiinţific, informativ, pentru că nu am contactat niciodată un cenzor. Mi-am dorit la un moment dat, dar n-a fost să fie. N-am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost foarte cenzurat sau care să fi cunoscut indirect cenzura. M-am rezumat la documente de arhivă, la bibliografie… Este adevărat că am căutat mărturiile cenzorilor şi am găsit una a unui cenzor sovietic, de unde am luat câteva aspecte pe care indirect şi în altă formă le-am introdus în romanul meu. Este vorba de relaţia cenzorilor cu redactorii, când aceștia dădeau vina pe cenzură în cazul în care blocau ei ceva. Am mai urmărit şi alte aspecte… Sunt foarte puţini specialişti în cenzură şi foarte puţini cititori care vor fi în stare să citească de la un capăt la altul un volum științific de documente. Un roman oferă o altă perspectivă asupra cenzurii, mai ales că eu fac aici un soi de călătorie în structurile şi în instituţia cenzurii şi încerc să familiarizez cititorul cu o instituţie despre care el nu a auzit poate nimic. Dar acesta este doar unul dintre scopurile mele, pentru că volumul este foarte ambiţios.