Un manual de utilizator care dezvăluie că utilizatorul este cel utilizat. O serie de nume frumoase ale mărilor despre care se credea că s-ar situa pe suprafața Lunii. O chitanță citită astfel încât sumele de bani se „traduc” în durere fizică. Cum se numesc asemenea „nebunii”?
Nu o fi literatură „tradițională”, dar presupune și ea elaborarea unor semnificații prin mijloace textuale. Se numește „literatură conceptuală”, uneori „scriitură conceptuală” sau „poezie conceptuală” – prin „poezie” a nu se înțelege versuri cu rimă, ci doar o recunoaștere a continuității cu tradiția poeziei de avangardă. Deși Topîrceanu nu era avangardist, iar asta nu l-a împiedicat să insereze o chitanță în „Odă sobei mele”
Dacă într-o carte vezi un text foarte repetitiv care pare să fi fost generat printr-un procedeu (sau, cum se poartă acum, prin ChatGPT), ori o listă mai mult sau mai puțin bizară (ca taxonomia animalelor din „enciclopedia chineză” imaginată de Borges și citată de Foucault în „Cuvintele și lucrurile”), ar putea să fie literatură conceptuală. Poate să fie un text juridic, științific sau altcumva utilitar (ca textele de mecanică auto așezate în vers liber de către românul Tedy Arman în „Biela”) căruia să-i fie descoperită o „expresivitate involuntară” (concept teoretizat la noi de Eugen Negrici, care analiza factura unui zugrav de biserici), poate să fie reproducerea cuvânt cu cuvânt a unui discurs politic, doar că totul e scris în Comic Sans! Chiar și alegerea fontului și a formatării poate fi semnificativă, așa cum conștientizează cei care lucrează în arta tipografică și designul grafic.
Spun lucrurile acestea pentru că, în România, sintagma „poezie conceptuală” este încă folosită inadecvat de cele mai multe ori, pentru a descrie poezia „de idei”, adică filosofică, așa cum o înțelegeau romanticii și moderniștii, ori pur și simplu pentru a descrie autori actuali al căror stil este resimțit ca fiind intelectualizat. De vreo 9 ani, de când am publicat „Bateriile nu sunt incluse în preț: o introducere în poezia conceptuală” în revista Poesis Internațional, încerc să racordez câmpul literar românesc la discuțiile care au loc la nivel internațional pe tema aceasta, la care eu însumi am contribuit cu o tentativă de bibliografie la nivel global (peste o mie de cărți sunt cuprinse în A Bibliography of Conceptual Writing din 2017).
Așadar, care ar fi pe scurt istoria conceptualismului?
S-ar putea începe cu povestea mișcării OuLiPo, condusă astăzi de Hervé Le Tellier și din care au făcut parte Queneau, Calvino, Perec și alții (cum ar fi transilvăneanul Oskar Pastior) – cunoscători ale literaturii și matematicii care se defineau drept „șobolani care își construiesc ei înșiși labirintul din care își propun să iasă” și care au generat texte pe baza celor mai diverse constrângeri – vezi cele „O sută de mii de miliarde de poeme” ale lui Queneau, „Dispariția” lui Perec (un roman scris în totalitate evitând litera „e”, așa cum a fost tradus și de către Foarță) sau, de la același autor, Tentative d’épuisement d’un lieu parisien, pentru care scriitorul s-a așezat într-o cafenea de-a lungul a trei zile și a înregistrat tot ce se putea observa în piața Saint-Sulpice.
Un precursor poate fi considerat și colajul dadaiștilor, deși cel mai relevant dintre aceștia ar rămâne Marcel Duchamp, care se gândea să aplice ideea sa de „readymade” și literaturii. Din manuscrisele lui s-au păstrat diverse „texticule” (cum le numea el), cum ar fi „Întâlnirea de duminică, 6 februarie 1916”, o serie de patru așa-zise fragmente dintr-un întreg, în realitate, inexistent, fragmente de limbaj din registrul comerțului și din alte câteva registre care sunt amestecate așa încât să nu se formeze niciun „sens” de la un rând la altul („tâlcul” este tocmai absurdul).
Printre neoavangardele notabile se mai numără poezia concretă și „lettrismul” fondat de botoșăneanul Isidore Isou, care, ducând mult mai departe „caligramele” lui Apollinaire, au permis folosirea literelor ca material de construcție pentru orice fel de text, iar din lettrism s-a desprins situaționismul, un curent cu puternică încărcătură politică, devenit notoriu în urma revoltelor din 1968. Printre altele, s-au folosit în scopuri subversive de procedeul „détournement” – reciclarea și modificarea unor texte sau imagini din mass-media și publicitate astfel încât să fie dezvăluită ideologia din spatele lor –, procedeu adoptat ulterior la scară largă de mișcările de protest și de curente precum punk-ul.
Nu în ultimul rând, mișcarea artiștilor conceptuali din anii ’60 rescrie unele din regulile artelor vizuale. Odată cu ei, artistul poate să nu mai fie el însuși un artist plastic (devenind astfel mai apropiat de curator și de teoreticieni), ci doar să gândească ideea unei lucrări, iar aceasta să poată fi executată de oricine. O lucrare de artă conceptuală nu mai este reductibilă la concretețea unui tablou sau a unei sculpturi, ci vorbim de o instrucțiune sau o serie de instrucțiuni: exemplul cel mai celebru este instalația lui Joseph Kosuth, One and Three Chairs (1965), compus dintr-un scaun așezat între o fotografie a acelui scaun și o pânză pe care scrie definiția din dicționar a cuvântului „scaun”.
Acești artiști conceptuali au produs și cărți, precum romanul Purloined (2000), unde același Kosuth compilează pagini din romane diferite astfel încât să constituie o narațiune oarecum coerentă. Dar începuturile apropierii dintre câmpul literar și cel al artelor vizuale și performative în spațiul american sunt reprezentate de întemeierea de către gruparea neodadaistă Fluxus a unei edituri, Something Else Press, și de numerele revistei 0 TO 9 (1967-1969), în care artistul Vito Acconci a colaborat cu Bernadette Mayer, o poetă din școala de la New York, ale cărei exerciții de scriere creativă rămân până azi o sursă majoră de inspirație.
Abia în anii ’90-2000, odată cu francezii din jurul revistei Action Poétique (cu „poezia readymade”) și cu gașca din jurul newyorkezului Kenneth Goldsmith („scrierea necreativă”) devine literatura conceptuală recunoscută ca o categorie în sine și totodată o mișcare actuală. De aici se desprind diverse variante și hibridizări, precum poezia „flarf” (care se folosește de căutări Google pentru a construi un stil comic, de „spam” dus la extrem) și, ulterior, cea „post-conceptuală” din New York (reprezentată de gruparea TROLL THREAD și de poeți precum Steven Zultanski, care a publicat un poem ce listează obiecte pe care… penisul autorului le poate sau nu susține cu greutatea sa!), literatura „ambientală” a lui Tan Lin (care urmărește să imprime stări vagi prin cărțile sale, gândite drept „containere” de informații preluate din orice fel de surse), școala de la Los Angeles (în care Brian Kim Stefans distinge un anumit accent pe spectacular și performativitate), conceptualistele feministe, decoloniale și ecologiste (o parte cuprinse în antologia I’ll Drown My Book: Conceptual Writing by Women), ca și conceptualiștii subversivi din țările scandinave (pe o parte din suedezii grupării OEI îi puteți citi în traducerea douămiiștilor români, în antologia „Colonia poetică”) și cele sud-americane, „additivistul” spaniol Germán Sierra ș.a.m.d.
Din păcate, reputația mișcării conceptuale a avut de suferit în anii din urmă, din cauza anumitor figuri importante precum cinicul Kenneth Goldsmith, care în 2015 a apropriat autopsia unui bărbat de culoare ucis cu brutalitate de poliția americană și a rescris-o astfel încât să se încheie cu descrierea organului său genital, ceea ce a fost larg interpretat ca un gest rasist, deși autorul (deja consacrat de către MoMA și chiar Casa Albă) pretinde că a făcut-o doar pentru a mai atrage publicitate… Consecința a fost că unii conceptualiști s-au dezis sau au încercat să se dezică de curent, iar din afara acestuia au urmat atacuri atât din partea conservatorilor, deranjați de felurile în care s-au promovat poeții conceptuali, cât și a unor autoare feministe radicale precum Cathy Park Hong, care au susținut că întreaga literatură experimentală ar fi intrinsec condamnabilă (date fiind susținerea instituțiilor academice și criza datoriilor studenților) și că adevărata avangardă a zilelor noastre este noul val de poezie socială, angajată.
Și totuși, procedeele conceptualismului pot fi și au fost folosite în orice direcție și, aș spune, pot fi parte în continuare a trusei de unelte pe care o poate folosi oricine scrie și dorește s-o facă într-un mod mai puțin convențional.
Conceptualismul a avut ecouri restrânse până acum în România, țară unde moștenirea avangardelor istorice nu a fost pe deplin recuperată, iar condițiile pentru un mediu literar academic în sensul occidental nu există, fiind mai deschiși cei din artele vizuale și performative, care au înclinații teoretice mai pronunțate. Contracultura vernaculară, reprezentată de generația 2000 și prelungirea acesteia, împrumută sporadic anumite procedee (cum a făcut-o Elena Vlădăreanu în „spațiu privat”), însă mulți au rămas cu percepția eronată că literatura conceptuală ar fi o chestie „snoabă”, lipsită de autentic interes… Ceea ce înseamnă că „istoria” nu s-a terminat, mai rămân lucruri de cunoscut și de făcut.
Despre fotografia reprezentativă
În stânga este un text al canadianului Derek Beaulieu care este scris astfel încât să se încadreze cu celebra caligramă „Il pleut” (adică „Plouă”) a lui Apollinaire, adică literele subliniate cu albastru din textul lui Beaulieu sunt aceleași din caligrama lui Apollinaire. Ca să înțelegeți, un text conceptual poate să fie în același timp și poezie concretă sau vizuală, dar nu componenta vizuală în sine sau aspectul repetitiv fac neapărat un text să fie conceptual, cât faptul că poate fi descris sau produs printr-o instrucțiune.
În centru-dreapta sunt două pagini din Bernar Venet, despre care puteți citi aici: https://hyperallergic.com/228238/the-languages-of-bernar-venets-conceptual-poetry/
Printre celelalte coperte reproduse se numără: „Against Expression. An Anthology of Conceptual Writing” (Dworkin/Goldsmith, ed.), „The Poetics of Information Overload: From Gertrude Stein to Conceptual Writing” (Paul Stephens), „I’ll Drown My Book: Conceptual Writing By Women” (Caroline Bergvall et al., ed.), „Unoriginal Genius: Poetry by Other Means in the New Century” (Marjorie Perloff), „On the Literary Means of Representing the Powerful as Powerless” (Steven Zultanski), „read&mad” (Alberto Pimenta), „Conceptual Writing: The L.A. Brand” (Brian Kim Stefans). Și ultima imagine e cu site-ul Library of Artistic Print on Demand (proiect în care a fost inclus și volumul meu „A Bibliography of Conceptual Writing”): https://apod.li/
scrie un comentariu