Lucia Dărămuş: “O voce îmi spunea: scrie, scrie, scrie…”

0
8
Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 208
Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 208

Povestea din spatele unei cărţi este câteodată extrem de surprinzătoare şi de plină de emoţie. “Convoiul mieilor”, care urmăreşte o fetiţă ce ajunge la Auschwitz, avea deja prin temă o astfel de încărcătură, însă Lucia Dărămuş o amplifică, înfăţişându-se ca un intermediar al vocilor evreilor.

 

Dragă Lucia Dărămuş, pentru fetiţa din romanul dvs., „Convoiul mieilor”, povestea este ca un soi de pansament pentru realitate. Ea îşi foloseşte imaginaţia pentru a face lumea din jur suportabilă. Ce este scrisul pentru dvs.?

Scriu pentru că altfel nu pot. Scrisul pentru mine reprezintă o modalitate de a mă îmblânzi pe mine, de a îmblânzi locul în care trăiesc. Da, fetița din romanul meu, Convoiul mieilor, încearcă să îmblânzească pentru ea, dar și pentru ceilalți, lumea. Asta nu înseamnă că nu are profunzime, ci tocmai din prea multă înțelegere a ceea ce se întâmplă în mod cumplit în jurul ei ea încearcă transformarea, refuzând realitatea brută.

De fapt, aș putea spune că ceva din Hannya sunt eu. Spun asta pentru că în toate cărțile mele, fără nicio excepție, mi-am pus personalitatea, am pus părți din viața mea, ficţionalizându-le, desigur. Scrisul e și o modalitate catartică, de a te vindeca pe tine de anumite neplăceri, episoade triste etc. Copilăria mea nu a fost una extraordinară, dar orice prilej nefavorabil mie l-am transformat cu mintea în poveste. Îmi imaginam că sunt în lumi de basm în care ființele supranaturale îmi sunt prieteni și prielnice mie. Da, parte din Hannya sunt eu. Iar cei din jurul meu, care mă cunosc, înțeleg acest fapt. De pildă, cartea a fost începută acum vreo 15 ani. Ideea mi-a venit stând de vorbă cu Harry Maiorovici, pe care l-am cunoscut. Harry Maiorovici a fost un compozitor, muzician, de etnie evreiască. A cunoscut deportarea, a avut parte de minuni divine, cum le numea el, pentru că în două rânduri, când moartea stătea lângă el și ceilalți evrei, cu pistolul naziștilor lângă tâmple, el a auzit, așa cum am spus în două rânduri, o voce care i-a spus: Fugi, acum stai! Şi iar fugi! Și a fugit și a scăpat din groapa morții naziste. Ei bine, Harry Maiorovici a mers pe jos de la Cluj până la Viena, pentru că a avut un vis în care a crezut. Acela de a studia muzica. Și asta s-a și întâmplat, a studiat muzica, devenind un mare compozitor.

“Mi-am spus că trebuie să scriu, pentru a mărturisi lumii despre însăși ființa ei, o parte foarte urâtă, cea a adulților de fiecare dată, adulți care vor să stăpânească în orice prilej și prin orice modalitate, dar, în același timp, mi-am spus că trebuie să scriu și despre blândețea cu care un copil poate îmblânzi lumea.”

Când l-am întâlnit pe Maiorovici acum vreo 25 de ani, eram o copilă în anul I de facultate la Cluj. Scriam poezie (prima poezie am scris-o la 6-7 ani, iar prima mea încercare de roman la 10 ani), mai mergeam pe la Echinox, în fine, dar eram atentă nu doar la ce se întâmpla în cadrul Facultății de Litere, ci și în urbe. Așa că, într-o anumită perioadă, Primăria Clujului, prin departamentul de cultură, a organizat o manifestație prin care să se comemoreze Holocaustul. În sală erau evrei, studenți la diferite facultăți, istorici, oameni politici de toate culorile, dar și ultranaționaliști care au vorbit împotriva a ceea ce de fapt se întâmplase cu adevărat în istorie, aproape negând Holocaustul, negând Holocaustul românesc, și chiar învinuindu-i pe evrei de toate relele din lume etc. Eu sunt o fire foarte sensibilă, din toate punctele de vedere, mulți psihiatri englezi diagnosticându-mă cu Asperger’s Syndrome. Ei, și fiind eu mai sensibilă, cunoscând și istorie, dar și istoria biblică, neplăcându-mi nedreptatea, m-am ridicat în picioare, de fapt am izbucnit ca o flacără fără să țin cont de cei din jur și m-am manifestat extrem de patetic. Practic, le-am strigat celor din sală ceva de genul: În Vechiul Testament, parte a Bibliei care este și a evreilor, dar deopotrivă și a creștinilor, scrie că va fi un război mare când toate țările vor fi împotriva iudeilor, dar Dumnezeu își va aduna poporul sub aripile lui, cum cloșca își adună puii, și va fi cu el, cu poporul evreu. Așa că oricât ați lovi în evrei, veți pierde în final.

Desigur, am fost foarte emoțională și sentimentală, dar am crezut și cred fiecare cuvânt spus atunci. La final, a venit la mine Harry Maiorovici care m-a îmbrățișat și mi-a zis: Eu l-am cunoscut pe Freud la Viena. Am avut parte de învățăturile lui, studiind, pe lângă muzică, și psihanaliza cu Freud în clandestinitate. Ești o adevărată comoară, să știi de la mine. În tine zace naivitatea copilului, dar și profunzimea. Poate nu vei putea să schimbi lumea, dar vei schimba mentalități. Scrie, scrie cu sufletul ceea ce trăiești. Începe chiar de azi. Ține-ți un jurnal în care să povestești lumii ce s-a petrecut azi aici. Scrie ce se întâmplă în jurul tău, dar lasă-ți cele două părți ale ființei tale – naivitatea și profunzimea – să vorbească.

Atunci s-a născut Convoiul mieilor. Mi-am spus că trebuie să scriu, pentru a mărturisi lumii despre însăși ființa ei, o parte foarte urâtă, cea a adulților de fiecare dată, adulți care vor să stăpânească în orice prilej și prin orice modalitate, dar, în același timp, mi-am spus că trebuie să scriu și despre blândețea cu care un copil poate îmblânzi lumea. Și așa s-a născut povestea Hannyei, povestea Holocaustului văzut prin ochii unui copil.

 

Sunt episoade teribile în romanul acesta, inclusiv întâlnirea copiilor cu doctorul Mengele în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Cum trăieşte un scriitor zilele sau orele când are de trecut prin experienţa descrierii unor astfel de episoade?

Da, în romanul meu sunt episoade extrem de teribile, dure, triste, răvășitoare. Dar, la urma urmei, așa a fost Holocaustul, a distrus nu vieți, ci a încercat să distrugă o nație. Dar Dumnezeu nu a îngăduit acest fapt, pentru că evreii trăiesc, se înmulțesc, iar Cel care a creat lumea și-a adunat poporul sub aripile lui ocrotitoare lăsându-l pe mai departe să fie, să trăiască, să se adune, să istorisească pentru ei, pentru copiii lor, pentru lumea întreagă, istoria lor, pe Dumnezeul lor, care a devenit ulterior Dumnezeul neamurilor.

Se spune că după Holocaust poezia nu mai e posibilă doar pentru evrei, ci și pentru restul lumii. Asta pentru că mii, și mii, și mii de oameni au fost înghițiți de cuptoarele naziste. Evrei, țigani, oameni cu dizabilități, homosexuali, într-un cuvânt tot ceea ce lui Hitler i s-au părut a fi neoameni. Dacă stau bine și mă gândesc, eu, ca persoană cu Asperger’s Syndrome, dar și cu schizofrenie paranoidă (de peste 10 ani, însă totul decurge în limitele normalului, pentru că sunt sub tratament și observația psihiatrilor englezi), nu aș fi avut nicio șansă la viață. Scriind despre nenorocirile evreilor, țiganilor și a celor cu dizabilități, am trecut din nou prin tot calvarul lor. La baza romanului Convoiul mieilor stau povești de viață adevărate. Inițial am început prin a-i intervieva pe supraviețuitorii din Cluj, Alba etc. Amintesc aici de Harry Maiorovici, de Paneth Farkas, care avea cancer în fază terminală, dar care mă primea și stătea de vorbă cu mine cu greu, simțindu-mă vinovată că-l supun la un chin în plus. Amintesc și de Egon Marc Lovith, sculptorul și pictorul, care totdeauna îmi deschidea ușa cu un zâmbet pe buze și cu cafeaua aburindă. Povestea copilului care se naște în subsolurile spitalului evreiesc, a tinerei femei gravide care este dusă de vecinii ei medici în subsolurile spitalului evreiesc chiar sub nasurile naziștilor, e din nou o poveste reală, desigur, ficționalizată de mine, și mi-a fost spusă de Egon Lovith și este întâmplarea unei rude apropiate. Copila de atunci, care s-a născut în subsol și care a supraviețuit Holocaustului, trăiește în Israel, și este una dintre moștenitoarele lucrărilor lui Lovith.

“Scriind despre nenorocirile evreilor, țiganilor și a celor cu dizabilități, am trecut din nou prin tot calvarul lor.”

Da, am avut momente în care, trecând prin ce au trăit atunci evreii, am plâns, am povestit cu cei din jurul meu, ba chiar am pus manuscrisul în sertar, spunând e prea mult pentru mine. Dar, după zeci de ani, l-am reluat, grație unei voci (v-am spus că am fost diagnosticată și cu schizofrenie paranoidă), o voce externă mie, pe care o auzeam de dinafară, care-mi spunea de dincolo de lumi, căci era vocea lui Maiorovici: scrie, scrie, scrie….Şi până la urmă am scris, finalizând romanul.

 

Îmbinaţi în „Convoiul mieilor” proza, poezia şi paginile de jurnal… În ce mod a fost scrisă cartea? Aţi avut fragmente pe care le-aţi îmbinat ulterior şi le-aţi „umplut” pentru a da un întreg, ori aţi scris-o aşa cum arată ea acum, de la început la sfârşit?

Cartea a fost scrisă de la cap la coadă, așa cum arată ea acum. Dar pe etape, pentru că, așa cum am spus mai devreme, a cunoscut și un moment de sertar. Dar a fost scrisă ca în transă, în jurul meu fiind voci ale evreilor care îmi repovesteau ceea ce au trăit, care îmi spuneau cum să scriu, ce să scriu, cu care discutam, aveam și altercații etc. O parte din roman, cea cu jurnalul Berthei, a fost scrisă în spitalele de psihiatrie din Marea Britanie, în spitalul de psihiatrie din Britlington, şi apoi, peste câțiva ani, în spitalul de psihiatrie din Gloucester.

Între timp, pentru că aveam diferite voci, am scris, paralel cu acest roman, o altă carte, direct în engleză și publicată în Anglia – Fly, Madness, Fly!, despre experiența mea cu spitalele psihiatrice englezești, dar și poezie despre moarte, viață, dragoste, ca persoană care trece prin experiența lagărelor prin citit, scris, de fapt, îmi asumasem identitățile celor din lagăr. Psihiatrii mi-au recomandat să nu mai scriu, măcar o perioadă, să nu mai citesc cărți care m-ar fi putut pune într-un așa zis pericol, după cum îl vedeau ei. După ora 7 seara, asistenții și îngrijitorii, prin directivele trasate de psihiatri, îmi confiscau laptopul, cărțile, pixurile, și-mi administrau, pe lângă pastilele pentru asperger și schizofrenie, și medicamente pentru somn, pentru că nu dormeam decât 3 ore pe noapte. În rest citeam (citeam oricum destul de greu din lipsă de concentrare), scriam, vorbeam cu vocile mele. Ajunsesem să-mi ascund laptopul în jurul orei 7 seara, prin mașina de spălat, printre hainele murdare ale celorlalți pacienți. Dar fără succes, pentru că nu puteam scrie noaptea, pentru că medicul de gardă și asistenții veneau din oră în oră să se uite pe vizeta ușii să vadă ce fac, să controleze dacă totul este în regulă.

Dar, în final, cărțile (Convoiul mieilor, carte despre Holocaust, și Fly, Madness, Fly!) au văzut lumina zilei.

 

Pe citestema.ro, scriitorii au posibilitatea de a li se adresa direct cititorilor şi a le face o invitaţie la lectură. Cum v-aţi recomanda dvs. romanul? De pildă, cum aţi convinge un cititor care v-ar spune „ah, nu, încă o carte despre Auschwitz!”?

Nu, despre nicio carte legată de Holocaust n-ar trebui să aibă o reacție de acest tip. Nu, în cultura romană nu avem un roman despre Holocaust. Acesta este primul roman de acest tip. Iar unicitatea lui, chiar în literatura universală, este că Holocaustul este văzut prin ochii copilului. Nu, nu este un roman pentru copii, sub nicio formă, chiar dacă se deschide prin două povești pure, acestea sunt lumile Hannyei, fetița de 10 ani care trăiește Holocaustul și care încearcă să îmblânzească lumea din jurul ei.

Cum aș prezenta cartea mea? Așa cum am prezentat-o pe site-urile englezești. Și voi pune aici întocmai cuvintele, în engleză, știind că toți care vor citi vor și înțelege cele spuse: My new book is – ‘The Cortege Of Lambs’ by Lucia Daramus. It is a novel about Holocaust in Romania. The action takes place in Romania and in Auschwitz. The novel begins with a fairy tale. It is the brutal reality transformed into a dream story by Hannya, a little Jewish girl. She is only ten years old. She is taken out of her house by the Nazis, with brutality. She is a strong and fragile little girl, but she has a gift: to create in her mind a perfect – dream world in which she will live. The reality is much, much stronger. Hannya will be in the Nazi experimental camp where Mengele is a God. But Hannya fights with her imagination, with her sensibility. The novel is structured on two planes: of the brutal reality, and of the imaginary world, Hannya’s world. It is about the betrayal of the adults, about life and death, forgiveness and hatred, about the fragile line of the life.

 

Aş fi vrut să vă întreb dacă ţineţi cont de potenţialul comercial al subiectului atunci când începeţi un proiect de scriitor. Însă apoi am analizat mai atent ce anume aţi publicat până acum şi mi-am dat seama că nu sunt chestiuni tocmai vandabile: poezie, teatru, eseuri…. Însă, pentru romanul acesta, publicat de Polirom, aţi ţinut cont şi de faptul că subiectul s-a vândut bine mereu?

Nu am scris niciodată având în minte comercialul, nici critica. Scriu pentru sufletul meu, scriu pentru toți oamenii, pentru sufletele lor, scriu din prietenie, din dragoste, sau pentru că vreau să mărturisesc ceva, sau pentru că vreau să spun lumii ceva. Scriu pentru că trebuie să scriu. Pun pixul în mână și o ia razna pe hârtie, sufletul meu o ia razna, plâng deopotrivă cu personajele mele (care de obicei sunt din viața reală), râd cu personajele mele din carte care de obicei sunt personaje din lumile minții mele, am în mintea mea și în sufletul meu o viață foarte, foarte intensă. Aud voci și vorbesc cu ele, uneori îmi scriu ele poeziile, fragmente, comentează etc. Știți, eu și pictez. Am avut patru expoziții colective  și o expoziție personală în Anglia. Și de cele mai multe ori curatorii galeriilor spun că sunt extrem de sensibilă la culori. Da, dar vă dezvălui un secret acum, culorile sunt alese de vocile mele. Nu, când scriu sau când pictez nu mă gândesc la latura comercială, pentru că nu mă stăpânește. Pe mine mă stăpânesc discuțiile cu vocile mele, mă stăpânesc cuvintele, mă stăpânește zbaterea sufletului meu, poveștile celorlați. Dar vă dezvălui din nou un secret, când sunt extrem, extrem de surescitată, ca să nu zic nervoasă sau depresivă (cei cu Asperger’s Syndrome au diferite stări și percep lumea puțin altfel), mă apuc să număr totul din jurul meu și totul se transformă în cifre. E bizară mintea mea, știu, dar așa sunt construită eu.

“Scriu pentru sufletul meu, scriu pentru toți oamenii, pentru sufletele lor, scriu din prietenie, din dragoste, sau pentru că vreau să mărturisesc ceva, sau pentru că vreau să spun lumii ceva. Scriu pentru că trebuie să scriu.”

Sunt vreo 15 ani de la volumul dvs. de poezii „Limelfice”. În „Convoiul mieilor”, alternativa la durerea cotidiană e ţinutul imaginat de Hannya, Limelfia. Cum sunt cele două cărţi legate şi ce este pentru dvs. Limelfia?

Ei, da, ați intuit bine. Cam de pe acum 20-25 de ani am început să scriu frânturi despre Limelfia, fie versuri, fie fragmente de jurnal, fie pasaje de proză. Apare lumea Limefiei în mai multe cărți. Dar acum, în totalitate, definită, este lumea fetiței Hannya. Dar Limelfia este veche. E din copilăria mea, când prin spitale crescând, îmi spuneam că spitalele, sanatoriile, sunt în altă lume, pe care eu o numisem Limelfia, iar eu nu sunt om, ci un zănurf, care nu vorbește o limbă bine definită, ci limelficește. Asta pentru că aveam probleme de limbaj. Și ca atare mi-am inventat chiar și o limbă proprie, pe atunci foarte bazică și intuitivă, dar care, cu timpul s-a dezvoltat, suferind influențe din limbile latină, greacă, engleză, ebraică. Și, desigur, ați dat în roman peste o poeziară din Limelfia.

 

Romanul “Convoiul mieilor” poate fi cumpărat de la librăriile online elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro şi libhumanitas.ro.

 

Lucia Dărămuş este scriitoare şi artist plastic de origine evreiască. A absolvit Facultatea de Litere, secţia greacă veche şi latină din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, şi studii de masterat, specializarea lingvistică integrală, la aceeaşi universitate. A publicat studii de specialitate, traduceri, versuri, eseuri, nuvele şi piese de teatru în reviste din România (SteauaTribunaVatraCulturaPoesisDacia literarăContemporanulConvorbiri literare), Franţa, Germania, Marea Britanie, Canada etc. Dintre volumele publicate: LIM-LIN (poezie, 2002), Limelfice (poezie, 2003), Cu faţa spre lumină (eseuri, 2004), Viermele fantastic (poezie, 2006), Curcubeul Poveştilor (povestiri, 2007), Mituri şi legende ale Antichităţii (eseuri, 2008), Mai mult decît psihoză (roman, 2010), Lumina/The Light (poezie, 2013), Fly, Madness, Fly!(teatru, 2017). În prezent locuieşte în Marea Britanie.
carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here