Florin Caragiu (născut la 10 iunie 1969) este absolvent al Facultății de Matematică al Universității din București și al Facultății de Teologie Ortodoxă a aceleiași universități. Deține un masterat în teologie și este asistent universitar la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București. Printre ariile sale de interes se numără: teologia, filosofia, psihologia, iconografia, poezia, muzica şi matematica. A publicat numeroase volume de poezie, teologie și matematică, dintre care: Cuviosul Ghelasie Isihastul (2004), Antropologia iconică (2008), Catacombe. Aici totul e viu (2008), Sentic (2009), Omul cu două inimi (2014), Întrupări ale iubirii (2014), Frumusețea lucrurilor ultime (2017), Școala martiriului (2017), Este (2018), Sânge curat (2018).
În cele ce urmează mă voi apleca asupra unui volum de poezie ceva mai vechi, dar care mi-a picat în mână nu cu mult timp în urmă și anume Sentic, apărut la Editura Vinea în anul 2009.
Susţineţi citestema.ro:
Așa cum reiese și din biografia mai sus schițată, Florin Caragiu este poet, teolog și matematician, nu neapărat în această ordine. Cert este că, poate din această pricină, poate din cu totul alta, lirica sa, privită ca întreg, amintește de cea a poetului-matematician Ion Barbu/Dan Barbilian, în sensul că poezia sa prezintă atât o doză consistentă de ermetism cât și o ușoară rigiditate estetică. Dar formarea de teolog adaugă acesteia și un filon de lumină care plinește și înmoaie inclusiv rigiditatea mai sus numită. Continuând asemănarea cu ilustrul său predecesor, aș zice că Florin Caragiu ar fi putut fi un nou Ion Barbu, dacă acesta din urmă ar fi scris mai multe variațiuni la Oul dogmatic, adică dacă și-ar fi exploatat mai mult și dimensiunea mistic-religioasă.
Dar să vedem prin ce anume se particularizează volumul Sentic. Voi zăbovi puțin asupra titlului acestuia, de altfel unul la rândul său destul de ermetic, dat fiind faptul că nu avem de a face cu un cuvânt comun, întâlnit în limbajul curent. De altfel, nici nu este altceva decât un cuvânt inventat. Dintr-o notă de subsol a autorului aflăm că dr. Manfred Clynes a creat acest cuvânt pentru a arăta că emoția – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experiență ce nu subjugă. La rândul său, poetul-teolog asociază acest termen cu conceptul creștin de „simțire înțelegătoare”.
Așadar, conform titlului vom avea de a face cu un volum de poezie scrisă la intersecția dintre rațiune și sentimente, dintre rigid și fluid, dintre tipare trasate la rece și valuri de lavă ce le umplu cu căldură și lumină, dintre concepte fade și trăiri expiatoare. Faptul că așa stau lucrurile o dovedește inclusiv poemul mountain bike, al cărui final este cât se poate de edificator pentru toate tezele expuse și propuse mai sus:
„crește viteza melcilor/ pe străzile umede pe care alunecă soarele/ și tunelul de timp se lungește/ odată cu sprintul final./ te rupi în două/ și o parte o pui la flori./ câinii te ascultă/ și uită să-și ceară dreptul -/ e un mod de a circula fără semne/ printr-o jumătate de om./ lași de la tine/ și nu mai ceri înapoi frigul./ dincolo de libertate/ nu sunt puncte înghesuite de frică,/ ci un triplu salt/ cu inima roasă de fericire”.
Un alt aspect definitoriu al acestui volum de poezie este acela că, fără a fi câtuși de puțin unul vădit religios, în sensul că nu regăsim în paginile sale retorica tipică poeziei religioase clasice, descendentă din psalmii biblici, conține totuși poeme în care Florin Caragiu pur și simplu își asumă riscul de a „rescrie” anumite pasaje biblice, sau mai bine zis să propună scenarii alternative la cele canonice, cum este cazul poemului sacrificiu în care avem de a face cu o nouă pildă a fiului risipitor, în care accentul cade strict pe relația dintre cei doi frați, și în care poetul găsește de cuviință să înmoaie și inima, împietrită în varianta oficială, a fratelui celui mai mare:
„să nu te sperii când morții îi cad dinții de lapte,/ etichetele puse din convingere se dezlipesc cu tot cu carne/ și pietrele călătoresc cu viteza căderii în genunchi:// fratele calculează cea mai bună poziție de aruncare/ pentru a-ți deschide cerul,/ când acoperi cu trupul sfințenia batjocorită.// tu știi că te iubește,/ însă recurge la un sacrificiu când este extrădat/ de propria vedere./ un pas pare puțin, dar nu și când ești luat pe sus,/ o completare pare nesemnificativă, dar nu/ dacă pui peste chip o suflare.// e târziu/ și nu știe ce face, dar e fratele tău/ care te iubește, și nu poți decât să-i înfășori/ goliciunea cu răbdarea celui ce nu se grăbește,/ pentru că timpul lui e o mișcare în jurul lui Dumnezeu/ și sângele stricat cere să iasă afară,/ filtrat prin părinți.// fratele tău e într-un război cu reguli precise/ și stă la pândă în întuneric/ așteptând să greșești,/ dar te iubește și-i mulțumești/ cu o dragoste care-i încalcă legile,/ fiindcă sunt date pentru oameni/ iar oamenii nu-s făcuți pe bucăți.// acum, el păzește hainele aruncătorilor de pietre,/ dar vine o vreme când ochii i se umplu de solzi”.
Iar toate acestea pentru că: „Lucrurile născute din cuvânt au fața pururi întoarsă în aer și în lumină/ și chiar dacă gândul o mută din loc,/ ea se reîncheagă din iubire”.
Florin Caragiu, „Sentic”, Editura Vinea, anul publicării: 2009
Fotografie reprezentativă: Wonderlane / Unsplash
scrie un comentariu