Vlad Mușat (născut în 1988, în Băicoi, Prahova) a publicat poezie în revistele Familia, Sintagme Literare, Literadura, Discobolul, Scriptor, O mie de semne, Noise Poetry, New York Magazin, Timpul și Steaua. În anul 2019 câștigă Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi” de la Tecuci. În urma câștigării acestui premiu, îi apare în 2020 și volumul de debut, La inaugurarea cimitirului de elefanți, la Editura Junimea din Iași, volum care va fi distins cu Premiul Opera Prima acordat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” din Târgu Jiu, în anul 2021. Este prezent în antologiile Almanah Sintagme Literare (2018) și Declarație pe proprie răspundere – Cenaclul UBB în pandemie (2021). În 2022 îi apare și al doilea volum de poeme, O lume-ntreagă în picioarele goale, tot la Editura Junimea din Iași, în colecția Atrium. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș începe prin a spune, ca unul care a citit și volumul de debut al lui Vlad Mușat, că acest al doilea volum se evidențiază net prin unitatea tematică și estetică. Dacă în cel dintâi aveam de a face cu o poezie pe care atunci am numit-o caleidoscopică, în sensul că temele abordate erau foarte diverse și imagistica foarte intensă, în acest al doilea volum, cel asupra căruia planează, în virtutea cutumei literare, „sabia lui Damocles” a confirmării, este unul cât se poate de unitar, iar firul roșu ce unește poemele este acela al introspecției, poetul coboară în sine însuși, se privește și se analizează cu ochianul întors, apoi ne dezvăluie și nouă peisaje și flash-uri din lumea sa interioară. Iar acest fapt ne este dezvăluit încă de la primul poem:
„deși par împlinit pe dinăuntru se/ aud locatari nemulțumiți că vor sfârși/ în întuneric îi las pe adolescenți să/ iubească eu vreau nopți pierdute/ și zile cu ploi mocănești și o liniște/ care să-i ajute pe criminali să aibă/ remușcări o să râd mereu de cei ce/ vor ca prin scrisul lor să schimbe/ lumea aș da orice să rămână așa”.
Deși noul volum diferă mult de cel anterior, din fericire, ceva tot a păstrat Vlad Mușat din prima sa experiență poetică așezată, ca să zic așa, și anume apetitul pentru imagistica bogată, multe poeme din O lume-ntreagă în picioarele goale având consistența fluidă a unor compoziții picturale, alăturările și asocierile de imagini din poemele sale frizând adeseori suprarealismul:
„melodia aia de luni care îți salvează/ viața când n-ai bani de terapie cum/ pornhub te salvează de o relație/ cu multe certuri și nopți nedormite/ ce duc la o despărțire dureroasă/ există formații rock fără balade așa că/ nimic nu e întâmplător încerci să mă ajuți/ răspunzi la toate întrebările pe care ți/ le-aș fi pus dacă din crucea de lemn n-ar/ fi curs încă rășină am tras o linie/ imaginară start/ finish depinde de univers”.
Și nu întâmplător am ales să redau poemul de mai sus, ca fiind relevant pentru ideea imagisticii bogate, ci și pentru că în acesta se ilustrează și o altă dimensiune a poeticii lui Vlad Mușat, aceea a întâlnirii, sau mai bine spus a ciocnirii dintre sacru și profan, pentru că în poemele sale cele două realități nu se îmbină, ci doar se ating tangențial, încercând să-și câștige una alteia din teritoriu. Poetul este cât se poate de conștient de existența celor două lumi și este cât se poate de clar că ar prefera să câștige sacrul, dar luciditatea sa extrem de prezentă îl face să înțeleagă că lupta nu este nici pe departe câștigată, ba mai mult, profanul pare să aibă chiar un oarecare avantaj în fața sacrului. Iar cel mai grăitor poem în acest sens mi se pare cel al cărui nume spune la rândul său cât un poem în sine, în numele anxieTatălui/ al anxieFiului și-al anxieSfântului Duh/ Amin:
„știu exact ziua-n care am fost/ ok erai și tu acolo am râs am/ avut o revelație am zis că/ singurele cărți motivaționale/ sunt cele de bucate am recunoscut/ carul mare-n acea noapte și am/ simțit miros de grătar de la vecinii/ care vor mereu să știe dacă e cineva/ acasă în apartamentul din care se vede/ perfect catedrala mântuirii neamului”.
Spuneam mai sus că se constată la Vlad Mușat și o foarte mare luciditate, o incredibilă capacitate de a vedea lucrurile în esență, de a pătrunde cu mintea dincolo de aparențele vieții. Ori aceste calități nu pot face casă bună decât cu o ironie ascuțită, cu un simț al umorului cât se poate de bine dezvoltat, dar exprimat cu subtilitate:
„pare că ai fost creată de tim burton/ în secolul în care poezia e/ despre depresie psihologii iau mostre/ de salivă de pe canapele trebuie/ clonați toți pacienții dacă doamne ferește/ dă fericirea peste rasa umană/ chipul tău va începe să semene cu fata/ de împărat din povestea lu’ ispirescu”.
Am spus la începutul acestei cronici că poezia lui Vlad Mușat este despre sine însuși, că este o poezie de introspecție, una a vulnerabilității asumate. Însă, fără a mă contrazice câtuși de puțin, vreau să semnalez și dimensiunea empatică a poeziei sale. Chiar dacă este despre sine, în sensul că avem de a face cu o vedere strict subiectivă a lumii (de altfel, toate vederile poetice sunt subiective), poetul nu este nici singur în lumea lui, nici suspendat deasupra lumii într-o atitudine superioară, ci el rămâne mereu alături de semeni și în special alături de cei marginalizați, de cei, tragic numiți de către Dostoievski, umiliți și obidiți. Și asta se vede cel mai bine din poemul în proză ce încheie volumul:
„nimeni nu vorbește despre cei nerealizați despre cei ce n-au avut succese toți suntem învingători asta vor să credem modelele noastre se sinucid pentru că fericirea e doar o tabletă de ciocolată sau o partidă de sex între doi oameni care nu vor să se implice emoțional sfatul meu de membru al rasei umane: trăiește-ți viața ca și cum ai fi subiectul unui documentar de 2 ore jumate cu tot cu publicitate”.
De bună seamă că poate fi identificată în poezia lui Vlad Mușat inclusiv o formă de revoltă, o constantă nemulțumire față de modul de alcătuire și funcționare a lumii în care trăim. Dar această revoltă, el alege să o exprime subtil, și încă în două moduri diferite, o dată prin mesajele de critică socială strecurate printre versuri și o dată prin alcătuirea în sine a versurilor, prin acea tăietură voit bizară a acestora, generatoare a unui cod secret de amendare a tuturor derapajelor sociale și umane.
Așadar, Vlad Mușat și-a asumat inclusiv statutul de poet al cetății, de voce menită să spună adevărul. Și chiar dacă pare o prezență inofensivă, mușcătura sa poetică se dovedește destul de puternică și mai ales sigură pe sine. Cu siguranță vom mai auzi numele de Vlad Mușat și cu siguranță se va întâmpla și în contexte politico-sociale, nu doar poetice.
Vlad Mușat, O lume-ntreagă în picioarele goale, Editura Junimea, anul publicării: 2022
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Nick Fewings / Unsplash
scrie un comentariu