elefant.ro

S-au spus multe în ultimele săptămâni despre literatură cu prilejul acordării Premiului Nobel. Ca un ecou într-un spațiu bântuit de așteptare, poezia și-a făcut loc din nou printre noi și a scos la iveală o pasiune – fie ea și temporară – pentru descoperire. Louise Glück este câștigătoarea de anul acesta, iar versurile sale au puterea să hrănească orice tip de cititor și amplitudinea necesară să dea un suflu nou confesiunii. Prin recursul la angoase mereu vii, la memorie inundată de dorință și moarte, cu un control de scalpel al emoțiilor și întrebărilor esențiale, Glück scrie 12 volume de poezii și două de eseuri, cu un devotament asumat față de surpriză și întunecare. Într-un pasaj din eseul „Fear of Happiness“ (Amercian Originality: Essays on Poetry, 2017), Louise mărturisește: „Pe măsură ce creșteam, mă transformam în mesagerul inevitabilului – nu aveam nicio șansă –, credeam că lumea e ciudată și letală, ca o mașinărie de făcut rău. Așa că i-am luat locul ca să nu-i cad victimă.“ Tot aici vorbește despre puterea cathartică a scrisului și despre talentul transformat pe rând în vocație, epuizare a sinelui (la întâlnirea dintre euforie și disperare) și luptă continuă cu pierderea, într-o lume în care senzațiile extreme sunt domolite, iar dramele se sparg ca baloanele de săpun odată ce pot fi citite.

Cu toate că îndemnul lui Glück este să nu îi citim debutul, Firstborn (1968) marchează o primă ieșire la rampă a zecilor de voci – văduve, familii destrămate, rivali și parteneri – pe care le va contura atent și în viitoarele volume. Inițial aluvial, vorbind despre traumă prin intermediul relațiilor eșuate sau al pasiunii pentru cuvântul scris, volumul se aseamănă cu Ariel – stă prins între viață și moarte. Odată cu The House on Marshland (1975), scris din pasiunea pentru case stabile construite pe terenuri nesigure, Glück se afundă în scenarii tocite sub greutatea timpului. Poemele se scurtează și se limpezesc ca niște eclipse ale conștiinței, iar deschiderea față de enigmă și atmosfera tanatică permit eliberarea unui eu dominant – își revendică astfel teritorii ca într-o ședință de terapie, prin anamneza unor timpuri ale formării emoționale și relaționale. Apetența pentru claritate și detaliu psihanalitic este specifică unei perioade din viață în care se confruntă cu anorexia, pe care mai apoi o asociază unei încercări de ieșire din capcana corpului, de renunțare la influența mamei și de purificare.

După intervale marcate de tăceri și de începutul carierei didactice, Glück devine o maestră polimorfă, de parcă recursul la mitologie și vise o ajută să străbată apele amintirilor. Imaginile cu Ulise și Penelopa din Meadowlands (1996), multiplele apariții ale Persefonei din Averno (2006), fricile expulzate prin povestea lui Hansel și „Gretel in the Darkness“ sau partea nevăzută a puterii din The Triumph of Achilles (1985) aduc în scenă personaje arhicunoscute și le umanizează până la ultima celulă. Toate aceste transfigurări mitice sunt instrumentele pe care le folosește ca să dea un contrapunct realității, în timp ce tonul profetic măsoară din nou stranietatea analizei stârnite. În astfel de poeme chiar și divinitatea este pusă sub semnul întrebării, deoarece Hristos apare ca un om prins sub povara cărnii, ca mai apoi lumina să îl dezlege. Ciudățenia poemelor ei nu vine din cataclisme, ci tocmai din această senzație că materia poetică sondează mai bine experiența cititorului decât o face realitatea.

Un aspect fascinant al poeziei este că, odată cu trecerea spre maturitate, se ramifică și dezvăluie din ce în ce mai multe căutări ale sinelui. Ultimele două volume – A Village Life (2009) și Faithful and Virtuous Night (2014) – marchează o schimbare spre poeme în proză, mai dense, sub formă de dialoguri creatoare de forme. Așa cum Alice Oswald produce o sonogramă a personajelor care trec pe lângă râul Dart (2002) și eliberează tensiune prin emoția confesiunilor, Glück își imaginează o suită de personaje ale căror istorii bucolice construiesc o narațiune simbolică a poetei. Ea se situează din nou la intersecția dintre confesiune și intelect, știind că orice înclinație spre dragoste, moarte și natură o va apropia de cititor. Tot ultimele două volume lasă loc jocurilor de lumini și umbre, de data aceasta generatoare de creaturi și întâmplări. Dorința este să puncteze revelații chiar și când întreaga poetică aparține tropilor nocturni sau îndoielilor. Ca în cazul fiecărui volum, scrisul rămâne o aubadă închinată sensului, singurul lucru pe care nu își dorește niciodată să îl irosească.

Inventivitatea poetei americane vine chiar din atenția acordată umanității în toate contracțiile ei afective. Nostalgia spațiilor originare, erotismul și pierderea sunt câteva dintre componentele care fac stilul – aproape imposibil de catalogat – să strălucească în atmosfera dark pe care o reinventează cu fiecare volum. Particulele elementare scindate și lipite la loc au întotdeauna un corp alegoric diferit, pe care cuvintele apar din tăieturi fine. Este cât se poate de reală senzația că universalitatea poemelor lui Louise Glück derivă din preocuparea pentru o individualitate neglijată: „Tu ești ca mine, fie că recunoști sau nu. Nesatisfăcută, meticuloasă. Foamea ta nu cere experiență, ci înțelegere, de parcă ar putea fi obținută din abstractizare.“ (Rază de lună)

Memoir

M-am născut precaută, sub semnul Taurului.

Am crescut pe o insulă, prosper,

în a doua jumătate a secolului al douăzecilea,

umbra Holocaustului

abia ne-a atins.

Credeam într-o filosofie a dragostei, o filosofie

a religiei, amândouă susținute de

experiența timpurie dintr-o familie.

Dacă atunci când scriam foloseam doar câteva cuvinte

se întâmpla pentru că timpul părea mereu

scurt

de parcă ar fi putut fi îndepărtat

în orice clipă.

În orice caz, povestea mea nu era unică

deși, ca oricine altcineva, aveam o poveste,

un punct de vedere.

Îmi trebuiau doar câteva cuvinte:

hrănește, susține, atacă.

Parodos

Demult, am fost rănită.

am învățat

să trăiesc prin reacții

îndepărtată

de lume: îți voi spune

ce am vrut să fiu

o mașinărie care să asculte

Nu inertă, ci liniștită.

O bucată de lemn. O piatră.

De ce să mă obosesc cu discuțiile și disputele?

Oamenii care respirau în celelalte așternuturi

abia mă puteau urmări, fiind

de necontrolat

ca orice vis

Am urmărit printre storuri

luna pe cerul înstelat, micșorându-se și umflându-se.

M-am născut cu o vocație:

să fiu martora

marilor mistere.

Acum că am văzut

și nașterea și moartea, știu

că pentru natura întunecată acestea

sunt dovezi, nu

mistere.

Scrisorile

E noapte pentru ultima oară.

Pentru ultima oară mâinile tale

se strâng pe corpul meu.

Mâine va fi toamnă

Vom sta împreună pe balcon

privind cum frunzele uscate plutesc deasupra orașului

ca scrisorile pe care le vom arde,

una câte una, fiecare în casa lui.

Ce noapte liniștită.

Doar vocea ta șoptește

Ești udă, vrei să

copilul doarme

de parcă nu s-ar fi născut.

Dimineață va fi toamnă.

Ne vom plimba împreună prin părculeț

printre bănci de piatră și tufișuri

încă acoperite de negură

ca mobila abandonată de mult timp.

Uite cum plutesc frunzele în întuneric.

Am mistuit

tot ce era scris pe ele.


Traducerea textelor aparţine autoarei articolului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here