Întrunind elemente ale unui experiment senzorial și lingvistic notabil, volumul Tribar al Andrei Rotaru nu pare a rămâne doar la stadiul acesta. Mai degrabă, am putea vorbi de latura experimentală a unei fronde manifestate, în notații-citate sau în cele confesive, alerte și incisive, în direcția pierderii inocenței și a încercării de reconstituire a acesteia din fragmente de stări, afecte, fapte sau incertitudini.
Tribarul aduce cu un insectar în care sunt expuse (în captivitate sau într-o libertate limitată de mișcare sau de simțire) secvențe biografice, prezențe ale celuilalt, proiecții cinematice ale unor spații sau timpuri, toate acestea derulându-se într-o alternanță de stări, stimuli sau alăturări insolite de cuvinte, în ritmul alienării societale.
Un singur poem diluvial vom întâlni în cartea de față, în care episoadele poetice, disparate în timp și spațiu, dezvăluie fracturi, scurtcircuitări ale propriei conștiințe, ale propriilor gesturi sau obsesii străbătute de nerv și iritare. Aproape că deloc fluxul mnemonic sau evenimențial nu urmează o linie cronologică, întrucât nevoia afecțiunii sau a regăsirii de sine rămân suspendate între certitudine și tăgadă, între speranță și spaimă. La finalul luptei cu inerția afectivă, improvizația, chiar și a unui spațiu de retragere din mecanismul lipsei de continuitate, reprezintă soluția de compromis pentru acceptarea, acomodarea cu valențele negării:
„când nu mai este nimic care să continue/ și nimic din care să se separe, improvizăm un spațiu de mijloc,/ unde să ne odihnim. Acest nou loc rudimentar,/ fără nici o îmbinare să lege părțile/ nici unei alte lumi. trupul învață să se odihnească,/ nici zgomotul așezării sale nu există”.
Transpare, în mod eclatant, nevoia de atașament, de apropiere, căci, spune poeta, lansând un crez al tribarului, că „se iese din rană încet”, în șoaptă sau într-o tăcere vesperală, tocmai în ideea de a nu rechema, redeștepta durerea. Încetineala aceasta oferă un răgaz necesar cicatrizării trecutului.
Dimensiunea copilăriei este una a formării de legături care îmbină traumaticul cu tandrețea, insolitul cu inocența, căci „fantasmele de la vârste mici se dezintegrează lent”. Astfel, potențialul tensionat al evocării capătă amplitudine în momentul în care, pentru copil, conștientizarea propriei corporalități devine o experiență de cunoaștere a labilității/instabilității unor limite între fiziologic și senzorial:
„câte un junghi îi străbătea corpul. atunci strângea dinții tare, încât presiunea pe care o exercitau șirurile de dinți de sus asupra celor de jos se elibera într-un zgomot sec, de coroziune iminentă a smalțului”.
sau
„axa pe care doi ochi care par de aproape sau de departe simetrici, este perturbată. când se lovește din palme, frica o face pe fetiță să își închidă pleoapele. se produce atât de rapid, încât nici păpușile cu ochi de plastic nu o pot imita. își apasă des suprafața pleoapelor, până devine vineție. simpla privire a cuiva devine dureroasă, provocându-i spasme.”
Experiențele biografice stau la limita dintre experiment și evocare. Sunt iscate și captate, într-un limbaj corporal aparte, impulsuri nevralgice ale apropierii de lumea înconjurătoare. Secvențele formează, în cele mai multe părți, un caleidoscop halucinant de senzații, percepții, pulsiuni mnemonice, care, fie se leagă, urmând o anumită continuitate de ritm și semnificație, fie se ciocnesc, intersectându-se într-un mod care provoacă deruta, neliniștea, chiar și angoasa cititorului. Tehnicul interferează cu biograficul, generând o ambiguitate, deopotrivă semantică și evocativă, de-o forță aparte:
„dacă aș putea percepe aerul, toate lucrurile din jurul meu ar/ putea să se miște./ progresia dorințelor ar fi o manifestare a tulburărilor,/ oamenii împinși de curenți de aer ar fi într-un neechitabil/ echilibru/ nu aș aprecia la fel de mult respirația, umplerea plămânilor./ în curând nu ar mai exista aer” (intermézzo).
Capătă relevanță, ca sursă a supraviețuirii, dorința de a ieși din tiparul neliniștitor al gesturilor sau al reprezentărilor unei lumi haotice, unde maturizarea echivalează cu o descoperire a agresivității care anulează instant orice încercare de recuperare a tandreții sau a firescului:
„fetița roade cu zgomot. nu știe că e o formă de agresivitate. ea nu se poate apăra, așa că își neutralizează armele.”
Prezența spaimei generează reflecții crepusculare, apărute în urma observării sau detașării de spectacolul hidos al cărnii/cărnurilor mutilate, unde se resimte răceala, chiar absența oricărui palpit senzorial:
„apoi, dacă nu vezi, nu ține lumânări pe masă. mâinile se duc la piept sub carnea crudă încă se murmură miroase aerul, e noapte adie căldura din plămânii scobiți am aruncat tot interiorul lor ești norocoasă să fii părtașa unor astfel de nopți” (intermézzo).
În cele șaptezeci și ceva de pagini ale cărții, sunt dezvăluite numeroase fețe sau măști ale neputinței sau ale unui curaj cerebral de a percepe propria existență ca pe o inevitabilă plonjare în gol:
„m-a pregătit pentru lucruri aflate înaintea mea:/ mai jos de mine/ nu e suficient loc să cad/ deasupra, propria mea moarte”.
Prin intensitatea fracturată și alambicată a trăirilor, prin notația, adesea schizoidă, a experiențelor personale, dar și prin fluxul telegrafic al dicteului automat de gânduri, sentimente, stări, transpare fie un realism brutal al unei existențe care își devoalează o inconsistență/o anumită agresiune cronică și cromatică, la nivelul atașamentului față de celălalt: „impactul nemijlocit al feței cu suprafața dură. culoarea violet se răspândește așa cum florile de gheață se topesc la căldură./ ce am simțit? Lumea în iarnă își pierde frumusețea. pumnul femeii pe fața mea deja lovită.”, fie o conștientizare electrocutantă a sumei deziluziilor și a fragilității izbăvitoare, până la urmă, care conferă existenței sens: „după alți ani, singurul lucru constant e/ când în urmă e ceea ce-mi doresc/ mi se repetă că lucrurile trebuie făcute cu îndârjire, că/ timiditatea e strălucitoare,/ să mă lepăd de mine/ când, în sfârșit, nici un sunet nu mai are putere,/ doar o carne moale/ se desface/ când pot expira la final”.
La granița dintre experiențe și experimente, planează o sufocantă uniformizare de vârste, corpuri, atitudini sau viziuni, care zădărnicește orice încercare de apropiere umană și, în același timp, iscă un permanent disconfort, senzația de redundanță sau de penurie senzitivă, chiar și imaginativă, de mișcare haotică a corpului, percepută atât la interior, cât și la exterior. Înstrăinarea față de propriul corp: „nu am purtat niciodată trupul așa cum ai purta un copil,/ nu l-am privit niciodată ca fiindu-mi prieten” se intersectează cu (sau se distanțează?) de perspectiva îmbătrânirii percepută ca o sincopă între dinamismul trecutului și un viitor ce stă sub zodia uniformizării care „vine în valuri, vine cu reziduuri din trecut” și care a început, deja, „departe de locurile astea”. Între aceste intervale traumatice, până la urmă, replonjarea în propriul univers afectiv reprezintă, încă o dată, soluția, un necesar gest de frondă îndreptat împotriva unei existențe atone din punct de vedere afectiv. Iar separarea emoțiilor este un gest al acceptării contrariilor care asigură firescul (supra)viețuirii:
„învăț să separ emoțiile. energia lor,/ un conglomerat,/ disconfortul uneia și energia celeilalte”.
Un volum puternic, scris cu nerv, care urmează calea reconcilierii dintre prezent și trecut, dintre candoare și angoasă.

Andra Rotaru, tribar, Editura Nemira, anul publicării: 2018, nr. pagini: 73
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu