Ioana S. Bogorodea s-a născut în anul 1979, în Tulcea. A absolvit Facultatea de Sociologie a Universității de Vest din Timișoara. În 2022 a publicat volumul de proză scurtă Răzbunarea Sarei, la Editura Rafet. Tot în 2022 câștigă Premiul Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, acordat de către Editura Tracus Arte, Asociația Culturală Direcția 9 și Agenția de Carte, cu un juriu format din Ștefania Coșovei, Dan Mircea Cipariu și Adrian Suciu. În urma câștigării acestui premiu îi apare în anul 2023 volumul de debut în poezie, Doamna Goliat, la Editura Tracus Arte. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Trebuie să recunosc dintru început, numele Ioanei S. Bogorodea îmi era complet necunoscut, lucru destul de rar într-o epocă în care literatura se scrie mai întâi pe internet și abia apoi pe hârtie, și în mod normal nici titlul acesta biblico-clișeic nu m-ar fi convins foarte tare să citesc acest volum. Însă faptul că este noul debut din colecția Traian T. Coșovei, de care am rămas profund atașat, m-a determinat să îi dau o șansă. Și nu pot spune că regret.
Încă din primele poeme se simte în scriitura Ioanei S. Bogorodea o tensiune, care vine dintr-una sau mai multe traume. Și am invocat pluralitatea deoarece nu una, ci două sunt temele recurente care răzbat din poemele sale, având pecetea aceasta a durerii viscerale, generatoare de poezie. Prima ar fi durerea de a nu-și avea copiii aproape:
„nu aș fi vrut să se termine ziua/ pentru că nu mi-am sărutat copiii/ de noapte bună/ dar e miezul nopții/ mâine va fi la fel/ trec zilele fără săruturi pe frunte/ sau pe obrăjori/ buzele se usucă și cad/ ca frunzele toamna/ mâinile se desprind de corp/ nu mai au pe cine mângâia/ picioarele cad pe jos/ n-au unde merge/ pe bucăți poate mă voi strecura cumva pe gaura cheii/ fără să știe nimeni/ că sunt acolo unde/ am vrut să fiu mereu”.
Iar a doua problemă pare să țină de raportul cu divinitatea, de un conflict personal cu Iisus Hristos, căruia poeta ar vrea să îi dea o lecție, să Îl sfideze cumva, să-i dea cu tifla înainte de a se abandona definitiv în brațele Sale, semn că nu este o răzvrătită definitivă, ci are numai de reglat anumite conturi cu Acesta:
„și anul acesta va învia Iisus/ eu nu țin post/ nici la slujbă nu mă duc/ în ajun de paște voi fura/ o bicicletă și voi spune/ mulțumesc, Doamne,/ pentru acest cadou divin/ mă voi plimba cu ea prin oraș/ printre mașini/ o să alunec sub roțile/ unui camion/ și de acolo înapoi în cer/ alături de Tine”.
Ceea ce mi se pare foarte interesant la scrisul Ioanei S. Bogorodea este pe de o parte faptul că reușește să livreze povești tensionante fără să le numească propriu-zis, înfățișându-ne doar efectele, dar fără a pomeni nimic de cauze, lăsând astfel cititorului misiunea de a completa puzzle-ul pentru a înțelege contextul exact, iar pe altă parte, faptul că știe să construiască povestea, să nu spună nimic în plus, care să slăbească tensiunea, dar nici în minus, astfel încât aceasta să pară forțată. Practic avem de a face cu un minimalism bine dozat, cu un prozaism care își câștigă dreptul la poezie prin forța conflictului exprimat.
De asemenea, tot prin forța conflictului se construiește și dimensiunea lirică a poemelor, pentru că, de bună seamă, fără un dram de lirism nu ar mai putea fi vorba despre poezie. Însă pentru aceasta, imaginile dure sunt mereu puse fie în raport de complementaritate, fie în stare de tensiune, cu imagini plastice, duioase, suave, cu sintagme care să denote dimensiunea sufletească, imaterială a realității, fie că vorbim aici despre transcendență, reflectată prin raportul cu divinitatea, fie despre suflet, despre conflictul interior, în care sufletul capătă o anume autonomie:
„e atât de greu să iubești/ pe el îl iubea maică-sa/ atât de mult încât femeile lui dormeau/ noaptea în cotețul găinilor/ plângând/ pe ea o iubeau morții/ prea mult și se agățau de ea/ în amintirile celorlalți/ o iubeau și cei vii cu biciul/ peste cuvintele pe care/ ea trebuia să le scrie/ în singurătate încercând/ să ajungă în inimile lor/ la noi copiii se iubesc/ în ordine ierarhică se stă la coadă/ pentru un loc în viața celor din viitor/ gândurile se scot cu fierul încins/ pe inima spălată și udă/ ca să iasă perfect călcată/ gospodinele cele mai bune/ sunt deseori bărbații și femeile/ care i-au născut”.
Nu lipsește din poemele Ioanei S. Bogorodea nici o ușoară tendință spre a brava, spre a șoca, mai ales în poemele din zona relației cu divinitatea, așa cum se poate vedea din poemul fecioara avea halucinații, în care poeta împrumută conflictul creat de Nikos Kazantzakis în Ultima ispită a lui Hristos (însă și Evangheliile apocrife pot fi sursa de inspirație de aici), și îl aplică Fecioarei Maria. Însă ceva face ca un asemenea conflict să nu pară autentic, ci doar o sforțare de a mai arunca niște cuvinte grele în obrazul lui Hristos, pentru a întreține conflictul cu Acesta despre care am vorbit și mai sus. Nu voi reda aici și acest poem, lăsându-vă plăcerea de a-l descoperi singuri.
Nu îmi mai rămâne de spus decât faptul că, în ceea ce mă privește, Ioana S. Bogorodea este o surpriză plăcută, volumul ei de debut fiind unul bine lucrat, închegat, cu o structură tematică și estetică bine puse la punct, emanând totodată o forță creatoare care, deși intermitentă, promite să surprindă și pe viitor cu noi creații cel puțin la fel de puternice. Sunt convins că se va mai auzi de aceasta în poezia românească contemporană, drept pentru care vă recomand să o citiți și urmăriți.
Ioana S. Bogorodea, „Doamna Goliat”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2023, nr. pagini: 46
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Alexandre Chambon / Unsplash
scrie un comentariu