cronici recomandări

Magia unui joc pe care Jane Smiley îl stăpânește perfect – despre „Perestroika la Paris” de Jane Smiley

Jane Smiley a câștigat în 1992 Premiul Pulitzer pentru bestsellerul A Thousand Acres. După o serie de romane la fel de bine cotate, publică în 2020 Perestroika la Paris, preluat imediat de editorii din alte țări și bestseller național în Statele Unite în anul următor.

Jane Smiley pune în această carte cele mai rafinate ingrediente care țin de scrisul său. Se apleacă, de data aceasta, cu o remarcabilă candoare asupra unor personaje care ne cuceresc instantaneu. Mai mult de atât, alege Parisul cel pitoresc pentru desfășurarea unor aventuri nemaiîntâlnite, pentru a ne povesti despre cum se construiesc prieteniile autentice și fără vârstă, pentru a ne purta pe străduțe cu miros de chifle calde, pentru a ne face să vedem Parisul așa cum nu ni l-am imaginat vreodată. Ne învață, cu o mână blândă, să privim dincolo de aparențe, să avem răbdare și empatie în fața neînțelesului, în fața noului: Paras („Perestroika”), o mânză de trei ani, cal de curse premiat, evadează, fără voie și din pură curiozitate, de la hipodrom și ajunge să ia la pas străzile și parcurile marelui oraș. Destinul lui Paras este, pentru o bucată de timp, de explorare, de savurare a vieții așa cum se arată ea, cu incertitudine, dar și cu bucurii. În orice caz, curiozitatea se dovedește a fi aici o răsplată:

„Cu toții se născuseră la câte o pitorească fermă de țară, cu toții veniseră la Maisons-Laffitte când erau mânji mici, și de atunci alergau, mâncau și călătoreau cu dubița, luau parte la curse, alergau, mâncau și din nou concurau. Cam asta era viața lor, pe cât ținea Paras minte. Aveau tot timpul câte ceva de făcut, iar la Maisons-Laffitte erau destule de văzut dimineața, mai ales dacă săreai peste obstacole. Pe de altă parte, caii vorbeau între ei despre ce-ar fi putut să se afle dincolo de garduri. Unii, mai trecuți prin viață, veniți de departe, din sud, sau chiar de peste ocean, văzuseră și alte hipodroame. Îi priveau cam de sus pe ceilalți. Mai erau și unii care vorbeau despre cum să scape de viața asta, fără să spună deslușit ce ar face după aceea. Paras era de părere că nici unul dintre ei n-o întrecea când era vorba de curiozitate.”

Profitând de lipsa de atenție a oamenilor, de cei care cred că e doar o nălucire, devine parte din peisajul cotidian.

Comparat adesea cu o fabulă, romanul lui Jane Smiley ne oferă, nu fără umor, o lecție esențială despre a fi alături de cel de lângă tine în ciuda diferențelor, pentru că tocmai acestea ne unesc.

Cercul de prieteni din jurul lui Paras se construiește treptat, sunt animale din specii diferite și cu personalități diferite, cuceritoare din toate punctele de vedere, căci Jane Smiley are darul dialogului și al înzestrării unor astfel de ființe cu cele mai năstrușnice trăsături de caracter. Astfel, elegantul brac german Frida, rămas fără stăpân, devine unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Paras. Frida e cea care, multă vreme, va face rost de mâncare și va avea rol de ghid în toată această aventură. Corbul Raoul e ingredientul exotic al convorbirilor din parc, e personajul care nu se va da în lături de la a spune întotdeauna exact ce gândește, chiar dacă opiniile sale nu sunt mereu pe placul tuturor. Cele două rațe, Sid și Nancy, ar fi pe deplin de acord. Raoul e corbul-filozof, un filozof interior în care ne regăsim, tocmai prin zburătăcirea aceasta evidentă pe care o scoatem la iveală când vrem să epatăm:

„Nu te întrebi de ce Zburătoarele trăiesc libere și se feresc de lucruri precum averea și proprietatea? Ce e un cuib dacă nu o alcătuire vremelnică de resturi și rămășițe găsite ici și colo, de gunoaie, dacă vrei, strânse și aranjate ca să devină un sălaș confortabil, dar întotdeauna efemer? Majoritatea Zburătoarelor trăiesc ca să vadă lumea, nu ca să emită pretenții asupra ei. Până și Zburătoarele care țin la teritoriul lor, ca mine, de pildă, exprimă aceste pretenții mai degrabă formal, doar ca să înceapă o discuție în contradictoriu.”

Fermecător și de data aceasta, corbul Raoul e un exemplu concret al magiei pe care Jane Smiley o folosește de-a lungul întregului său roman.

Presărat de lecții, de întâmplări care trezesc suspansul, de momente de o gingășie rară, nimic nu e întâmplător în acest roman-fabulă care va fi și pe placul tinerilor cititori. Cuvintele poartă mai mereu o însemnătate aparte, grija și fluiditatea scrisului sunt, la Jane Smiley, atuuri incontestabile. Astfel este și momentul în care Raoul explicase „ce știa el despre «perestroika», adică nu prea mult – ceva despre cum să-ți faci mereu planuri, dar și să lași lucrurile să-și urmeze cursul și să profiți cât mai mult de situație”. Întocmai se dovedește a fi și traseul lui Paras prin Orașul Luminilor, uneori gata de o nouă aventură, alteori precaută, dar ajungând mereu la concluzia că întotdeauna îți poți face noi și noi prieteni.

Mai apoi, bătrâna doamnă Eveline de Mornay își face apariția alături de strănepotul său de opt ani, Etienne. Ca o Miss Havisham reinventată, de data aceasta una înzestrată cu bunătate, bătrâna aproape oarbă o va găzdui pe Paras în marea sa locuință fără să știe. În același timp, Frida își găsește un nou stăpân în micul Etienne, iar legătura dintre cei doi devine una de nezdruncinat:

„Fiind un câine atent la comportamentul oamenilor și având totodată momentele ei de tristețe, Frida înțelese, uitându-se pe fereastra salonului, că sărbătoarea Crăciunului nu-l făcea fericit pe Etienne; stătea lângă Paras, cu brațul pe gâtul ei și avea o mutră amărâtă. Frida știa foarte bine ce înseamnă „amărăciunea”. Din când în când își lipea obrazul de capul ei și, dacă asta nu însemna că e trist, atunci Frida nu știa ce e tristețea.”

Totul aici e candoare, poezie pură, proză dedicată unei povești care nu poate decât să-și cucerească cititorii pe de-a-ntregul. Sigur că multe momente țin de idilic, sigur că ar putea exista și personaje negative care să ne ofere alte lecții, însă aici tocmai jocul reușit care urmează un cu totul alt traseu este cel care îi reușește autoarei.

Aici frumusețea e completată de viețile lor interioare, de felul în care, de fiecare dată, reușesc să fie prieteni de nădejde, în ciuda altor așteptări. O urmăm pe Paras încetișor, la trap, curioși de ușa care i se va mai deschide, curioși să vedem chipul care îi va zâmbi Fridei dându-i de mâncare și hrănind astfel întreaga gașcă.

E un roman al unei frumuseți voite, exersate. Duioșia nu e întâmplătoare, ritmul e conținut, domol, ca Sena într-o dimineață senină de vară. Jane Smiley dăruiește cititorului, pagină după pagină, pur și simplu plăcerea lecturii, conștientă, fără doar și poate, de magia acestui joc pe care-l stăpânește perfect.

Jane Smiley, „Perestroika la Paris”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, nr. pagini: 280, traducere şi note: Irina Bojin

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: cyril mazarin / Unsplash

despre autor

Mihaela Pascu-Oglindă

Scriitoare şi critic literar, absolventă a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București.

A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018 și volumul de poezii „Mijloace nefaste de supraviețuire” (2021).

Din octombrie 2019 a înființat clubul de lectură CititOARE care se organizează lunar. Cronicile de carte apar pe citestema.ro și în Suplimentul de cultură.

scrie un comentariu