Cu cel de-al doilea roman, „Printre oameni și alte ființe bizare”, apărut în 2024 la Editura Rao, Bogdan Boeru pare că schimbă total direcția în raport cu „Benedictiana”, primul său volum. Aceasta, doar la o primă vedere pentru că, la o lectură mai atentă, „Printre oameni și alte ființe bizare” – un melanj spectaculos de SF, istorie, filosofie și roman polițist – are multe similitudini cu „Benedictiana”. Aș aminti doar recursul la detaliul istoric minuțios documentat, apetitul pentru filosofie și descifrarea istoriei, aplecarea spre construcția narativă amplă și, nu în ultimul rând, umorul fin și ironia.
Faptul că romanul începe cu o acțiune plasată în zilele noastre poate induce părerea că este strict un roman despre contemporaneitate și, deși este și așa, „Printre oameni și alte fiinţe bizare” se constituie, de fapt, într-o vastă meditație despre ideea de umanitate, radiografiată în mai multe epoci istorice, în încercarea de a surprinde chintesența acesteia.
Urmând un principiu infailibil de captare a atenției cititorilor, romanul debutează în forță cu o scenă „tare” și cumva șocantă, plasată în România zilelor noastre, avându-l drept personaj central pe un anume Vâlcu Voinescu, care, deși schițat în câteva tușe scurte, reușește să sugereze perfect portretul politicianului tipic român.
Ulterior intră în scenă un alt personaj, Ben Avădanei, și, cu acesta, senzația ca există o asemănare cu „Benedictiana” devine, treptat, din ce în ce mai pregnantă, în ciuda vocii distincte a romanului. Deși, după nume, Ben pare un cetățean român ca oricare alt contemporan al nostru, el vine dintr-o altă epocă istorică, mai bine spus traversează secolele, căci este un pelerin al timpurilor, a cărui misiune ultimă este împlinirea întru perfecțiune.
„Era un nemuritor în căutarea unei desăvârșiri ce își ascundea fața, știa că are dinainte un număr necunoscut de avataruri, până să poată da la o parte vălul de pe chipul supremei împliniri, și până atunci trebuia să accepte să ia lucrurile pas cu pas, să învețe din mers. Era posibil ca, odată atins acel nivel ultim, el nici măcar să nu realizeze propria desăvârșire.”
Galeria personajelor pe care cu usurință le-am putea regăsi ca întruchipări ale unor persoane reale de pe scena politică, din administrația publică ori mediul de afaceri din România, se populează treptat, în roman, cu figuri absolut emblematice, dintre care ar fi de menționat cele ale Artemisiei Iovan, Felix Albulescu ori Ilie Mircești.
Însă, odată cu intrarea în scenă a gigantopithec-ului Adam și a unei „armate” de automatoni, în frunte cu Talos, prototipul acestora, se relevă și filonul SF ce-și va găsi un binemeritat rol în economia romanului. Apăruți încă din zorii civilizației, automatonii – ce întruchipează dimensiunea filosofică a năzuinței omului spre perfecțiune și depășirea propriei condiții – sunt mecanisme complexe care par înzestrate cu voință proprie și care sunt, în fapt, precursorii roboților zilelor noastre, despre care vorbesc miturile antice elene, conform cărora Hefaistos (zeul focului și al mesteșugurilor) ar fi modelat primul uriaș de bronz, pe Talos. Să adăugăm acestor personaje și prototipul tinerei educate, rebele, iubitoare de muzică rock (thrash metal, nu orice rock!), în persoana asistentei lui Ben Avădanei, Annamaria Grama (despre care autorul ne spune că „nu e un simplu joc de cuvinte”), plus un luptător de MMA convertit în față bisericească, și avem tabloul celor mai importante personaje ale romanului.
O asemenea pleiadă de caractere, deopotrivă diferite, incitante și, pe alocuri, spectaculoase, ridică interesul cititorului pentru o acțiune pe măsură, la cele mai înalte cote. Iar aici aș zice că Bogdan Boeru și-a dovedit pe deplin măiestria, pentru că a reușit nu doar să conducă acțiunea romanului cu mână sigură preț de vreo 600 și ceva de pagini, ci a izbutit ca, în cele cinci părți (partea a cincea fiind Jurnalul lui Adam) și o propunere de epilog să descâlcească nenumărate ițe și motive narative pe care le-a așternut, cu abilitate, de la capitol la capitol.
De la o crimă care e mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere, la discursuri politicianiste (șocant de asemănătoare cu unele din istoria noastră foarte recentă), la drogul violului, mafia gunoaielor din România, trecând printr-o foarte frumoasă poveste de dragoste între specii și nu numai, toate fac parte din osatura acestui roman.
Un motiv narativ ce se „asortează” cu ineditul personajelor și care contribuie, din plin, la spectaculozitatea poveștii, este cel al licantropiei. Existența oamenilor-lup și a rubedeniilor lor (pricolici, vârcolaci etc.) a incitat din vremuri imemoriale imaginația oamenilor, fiind un filon exploatat de numeroase mituri din diverse culturi. Doar că, spre deosebire de imaginea negativă a oamenilor-lup intens vehiculată de producțiile cinematografice, licantropii din acest roman au o conotație surprinzătoare, pozitivă. Bogdan Boeru reușește o simbioză naturală a acestui motiv cu cel al existenței unei premise „iraționale” asupra istoriei, care pune pe seama a ceea ce se întâmplă în „lumea de sus” (de dincolo), starea lumii de jos, adică a celei de aici. Încercarea de a descifra sensurile istoriei, apariția unor vremuri ciudate, ca cele pe care le trăim acum, de pildă, este realizată prin mijlocire mitologică, inclusiv prin motivul omului-lup, morala fiind aceea că istoria se construiește pas cu pas, niște evenimente creează alte evenimente și toate, dar și fiecare în parte, creează efecte, dar pot fi și cauze ale diverselor crize (economice, militare etc.).
La motivul sus menționat, se adaugă pilonul metamorfozei, reprezentat de Ben Avădanei, principalul personaj al narațiunii în fapt, o reîncarnare a lui Fra Levantinus, dotat cu capacitatea de a reînvia ciclic prin intermediul unui număr de avataruri. Ben are misiunea de a-și salva mentorul din chinga propriei ciclicități, prin acumularea de sens și substanță, atingând astfel desăvârșirea. De altfel, această idee nu este nouă la acest autor, fiind prezentă și în precedentul său roman, unde a fost exploatată într-o simbolistică la fel de bogată.
Acest fundament, deopotrivă simbolic și filosofic, este mizanscena pe care autorul a creat-o pentru o vastă reflexie asupra istoriei, umanității și antinomiei dintre bine și rău și a surselor acestora. Prin intermediul lui Adam se chestionează însuși principiul umanității (ce e e definitoriu pentru un om: CNP-ul?), în timp ce deslușirea crimei oribile cu care debutează romanul este prilejul punerii sub lupă a nenumărate maladii de care societatea contemporană românească dă dovadă: demagogia clasei politice, interesele de castă care ocultează binele public, modul în care sunt exploatate mecanismele fricii, poziționarea față de inteligența artificială ori față de cei diferiți și multe altele, toate secondate de fiorul răscolitor al muzicii neînțeleșilor, thrash metal-ul.
Tara cea mai de gravă pentru binele unei națiuni pare a fi lipsa de educație care, fie că se servește de mijloace precum zațul din cafea, oglinda de obsidian sau mituri străvechi, își explică istoria ori prezentul întotdeauna prin intervenția „altora”, niciodată prin vreo acțiune sau slăbiciune asumată.
Aș spune ca Bogdan Boeru este un observator împătimit atât al fenomenului uman, individual, cât și al celui social, general, destul de dezamăgit de societatea românească actuală pe care o satirizează din plin în acest roman, dar și suficient de matur pentru a înțelege că acest popor se supune, și el, unor legi inefabile, care transcend naționalitatea și se aplică ființelor umane la scara mai mare a istoriei.
„Printre oameni și alte ființe bizare”, cu al său titlu care deplasează accentul de la perspectiva umană, nu e un roman pentru toată lumea: este romanul celor ce au răbdare (să citească?!), dar și deschidere spre a pătrunde în lumi care nu se văd cu ochiul liber, dar care sunt, din această pricină, cu atât mai importante și pentru a căror deslușire este nevoie de efortul de a trece dincolo de aparențe.

Bogdan Boeru, „Printre oameni și alte ființe bizare”, Editura Rao, anul apariției: 2024, nr. pagini: 672
scrie un comentariu