Trebuie să-ţi placă Marquez şi Faulkner, ca să-ţi placă şi Mo Yan. Cam aşa stă treaba cu acest chinez, care a luat acum câţiva ani Premiul Nobel pentru Literatură ca şi cum ar fi venit de nicăieri.
Mo Yan nu era cunoscut la noi înainte de Nobel, însă premiul a stârnit ceva curiozitate în privinţa lui. Un autor aureolat de obscuritate, pe care nu prea ştii de unde să-l iei, mai ales că scrie despre comunism din comunism, că vrea să pară simpatic din mijlocul rigidităţii şi că-i mai şi iese o atmosferă de mare povestire, cu fantastic, cu supranatural, cu umor şi cu tot ce mai trebuie pentru a da gust literaturii de calitate.
Cel mai lăudat l-am văzut pe Mo Yan la Radu Aldulescu. Asta m-a convins să-l încerc la ani buni după un Nobel care m-a surprins, aşa cum m-a surprins acest premiu şi la alte ediţii. Aldulescu a vorbit despre Mo Yan-povestitorul, iar asta înseamnă foarte mult, pentru că vine de la cineva care chiar se pricepe.
Sigur, Humanitas Fiction a publicat multe cărţi ale acestui chinez, însă în aglomeraţia apariţiilor editoriale, nu am fost convins că vreau să îl citesc până la această colecţie de proze. Mi-am spus că pot încerca, iar dacă va fi să nu îmi placă două-trei proze, înseamnă că e ceva dubios cu acest chinez lăudat.
Însă Mo Yan mi-a plăcut. E ceva la el, la libertatea cu care scrie despre chestiuni delicate, de parcă nu prea i-ar păsa, de parcă nu prea ar avea cenzori. E puţin din glasul unei revolte şi mai mult din vocea unui ins care ştie cum merg lucrurile şi, prin urmare, priveşte totul când cu detaşare, când cu optimism:
„Când vin soldaţii, le ţii piept. Când vine apa mare, pui pământ peste ea. Pe lumea asta sunt munţi pe care nu-i poţi străbate, sunt râuri pe care nu le poţi trece, dar nu sunt zile pe care să nu le poţi depăşi.”
Preferata mea din volum este proza „Tunelul subteran”, în care un bărbat şi soţia lui însărcinată se ascund de autorităţi într-un tunel săpat sub casa lor. Ei mai au două fete, însă bărbatul îşi doreşte un băiat, chestiune care contravine legii planificării familiale. Celor care nu se supun legii li se dărâmă casa, iar cei doi „ilegalişti” îşi asumă acest risc. Proza asta, ca multe din această colecţie, are şi umor negru (uluitor cum vorbeşte bărbatul cu soţia lui însărcinată), şi ironie, şi revoltă la adresa sistemului, şi mi se pare reprezentativă pentru scriitura lui Mo Yan.
La Mo Yan contează mai mult atmosfera decât cheia în care povesteşte. De aceea, el are de câştigat, deşi mulţi îi vor tot căuta semnificaţii ascunse pentru că scrie din China. Literatura lui, însă, nu este „Made în China”. Este una de linia întâi, cu o legătură incredibilă între real şi suprareal, cu tot felul de personaje care mai de care mai atrăgătoare prin amuzamentul sau tragismul lor.
„Când ofiţerii călăresc caii, şi soldaţii vor să călărească tot cai. Păi, de unde să scoatem atâţia cai?”
După ce am citit „Un lup atârna în cais, cu capul în jos”, care strânge proze scrise între 1986 şi 2006, am rămas cu convingerea că Mo Yan este un mare povestitor şi i-am dat dreptate lui Radu Aldulescu. Merită ca încrederea aceasta să fie prelungită pentru încă o carte.

Mo Yan, „Un lup atârna în cais, cu capul în jos”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2019, nr. pagini: 296; traducere: Luminiţa Bălan
Cartea poate fi cumpărată de la elefant.ro şi libris.ro.
scrie un comentariu