Când îşi povesteşte trecutul, fie că apelează la versuri, fie că se încumetă, ca acum, să treacă la roman, Nicolae Avram e ca unul care a scris o „prostie” cu creionul, iar acum se căzneşte să o şteargă până nu i-o vede cineva.
Poate fi un elev care-şi jigneşte profesoara ori un muncitor de uzină care-şi bălăcăreşte inginerul, ipostaza e aceeaşi: cel care a scris trăieşte brusc revelaţia obrăzniciei, e cuprins de jenă şi, din jenă, dă imediat în disperarea de a face cuvintele respective dispărute. Nicolae Avram e o Matrioşkă în care se află toţi aceşti oameni vinovaţi, doar că el nu este disperat să şteargă, ci să scoată la suprafaţă ceva ce are tendinţa să dispară, să fie acoperit sub mai multe straturi de indiferenţă.
La aproape 50 de ani, Nicolae Avram, crescut la un centru din Beclean, are deja patru volume de versuri şi acum un roman, prin care parcă dă la o parte pe rând câte o păpuşă din propriul corp.
La Nicolae Avram, din ce am spicuit în legătură cu volumele sale de versuri şi din ce am văzut acum, în roman, există o voluptate a durerii. Ea este urlată şi expusă în imagini incredibile, pe care e aproape imposibil să le fi văzut în vreun thriller. Naratorul de aici e un soi de doctor care-şi despică pacientul cu mâinile goale. Palmele lui scotocesc în voie prin straturile moi de carne şi ies din când în când din universul acela mort, dar cald, scurgându-se pe jos precum două bidinele înmuiate în vopsea.
„Mamé” poate fi privit ca un astfel de tablou greţos, de la care cei mai mulţi îşi întorc faţa, pentru că nu stă în natura noastră să ne putem privi echilibraţi cele mai profunde şi mai şocante dedesubturi. Trăind ani buni într-un astfel de univers, Nicolae Avram trebuie că s-a imunizat ori că s-a descentrat, iar „Mamé” este genul de carte pe care doar unul ca el, adică unul trecut la propriu prin astfel de experienţe, poate s-o scrie.
Dincolo de a fi vorba despre încă o Matrioşkă îndepărtată de pe corpul atât de încărcat de amintiri dureroase, romanul acesta este el însuşi o parte din viaţă, o căutare disperată a unui sens.
Există multe posibilităţi de interpretare pentru „Mamé”, însă dincolo de ele, după lectură, rămâi în minte cu imaginile violurilor ori ale bătăilor pe care trebuie să-i fi fost teribil de greu lui Nicolae Avram să le recompună din memorie. Din cauza durerii. Aşa ceva nu se scrie fluierând, ci cu degetele tremurând, usturând, plângând. „Mamé” e un strigăt, de la primul până la ultimul rând, cu impresia că va mai urma, pentru că nici măcar scrisul nu poate vindeca durerea.
Încercând să-l înţeleg pe Nicolae Avram, am dat de una dintre puţinele sale apariţii mediatice – un interviu de acum vreo doi ani, pe care i l-a luat poeta Andra Rotaru. În el, printre alte mărturii şocante, scriitorul deplânge (nu ştiu dacă am ales termenul potrivit) soarta orfelinilor, obligaţi după intrarea în societate să-şi ascundă fostul statut din cauza modului greşit în care îi privesc cei mai mulţi. Asimilaţi borfaşilor, păduchioşilor, handicapaţilor (cuvinte folosite de Nicolae Avram în interviu), orfelinii îşi trăiesc dincolo de casele de copii nişte drame pe care nu le mai pot urla, pentru că nu mai au glas. Nu-şi pot găsi de muncă şi în general sunt trataţi cu dosul.
Nicolae Avram este unul dintre cei care şi-au păstrat glasul şi caută cu disperare să fie ascultat. „Mamé” este, probabil, (şi) un apel. La ce, veţi înţelege citindu-l pe Nicolae Avram, nu doar în roman, ci şi în volumele de versuri.
Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, 2016
Cronică publicată în revista Timpul, 28.06.2016. Fotografie reprezentativă de Hoshino Ai pe Unsplash.
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu