Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Ruxandra Burcescu s-a născut în 1989 în orașul Giurgiu. A urmat cursurile facultății de Comunicare și Relații Publice în cadrul SNSPA și, ulterior, cursurile de masterat în Publicitate în cadrul aceleiași universități. A scris pentru publicațiile Liternet, Republica.ro și Dilema Veche. În 2017 a obținut un premiu la Gala Superscrieri, secțiunea articol de opinie, iar în 2018 a fost nominalizată la Premiile de Presă Europene. Tot în 2018 a câștigat o bursă de mentorat cu Marius Chivu și Florin Iaru în cadrul programului „Prima Carte” al Fundației Friends for Friends. A publicat proză scurtă în antologia Kiwi din 2021, iar în 2022 a debutat cu romanul ”Instabil”, nominalizat la Premiile Sofia Nădejde și la Premiile Observator Cultural.
- Eram convinsă că o să trăiesc o euforie continuă, exact așa cum am trăit când am primit răspunsul editurii;
- Cel mai mult am discutat manuscrisul final cu Florin Iaru;
- Mă simt, deseori, ca o piesă de Lego cu marginile prea colțuroase;
- Nu cred că e ceva ce mi-aș fi dorit să se întâmple și nu s-a întâmplat;
- Fiecare cititor poate să creeze alți cititori dacă are suficientă răbdare.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Am debutat anul trecut cu romanul Instabil, apărut la editura Humanitas. A fost un moment pe care l-am așteptat doi ani și ceva, din punctul în care manuscrisul a fost acceptat de editură, în ianuarie 2020, și până în mai 2022. El ar fi trebuit să apară mai devreme, dar a venit pandemia și calendarele editoriale au suferit modificări. Am publicat în urma unei selecții făcute de editură, iar experiența mea cu Humanitas a fost una foarte faină. A durat în jur de o săptămână de când i-am trimis Andreei Răsuceanu manuscrisul și până am primit răspunsul pozitiv. Țin minte și ziua, era 30 ianuarie, fix de ziua mea de naștere, și mi se părea ireal, mă pregătisem să aștept câteva luni sau mai mult. Eram la Arad, în seara aia am luat o sticlă de vin și am urcat până la Cetatea Aradului să sărbătoresc faptul că tocmai împlinisem 31 de ani și urma să fiu publicată de Humanitas.
Dar vreau să mă opresc puțin aici și să discut despre experiența debutului în sine, deoarece lucrurile au fost diferite față de cum mi le imaginam în acea seară de ianuarie. Mai exact, eu am fost diferită. Citind interviuri cu alți scriitori și imaginându-mi momentul când o să țin cartea în mână eram convinsă că o să trăiesc o euforie continuă, exact așa cum am trăit când am primit răspunsul editurii.
Dar nu a fost așa, iar amestecul de sentimente pe care îl ai atunci când debutezi nu cred că e suficient discutat.
Nu s-a întâmplat nimic rău, lansarea a fost minunată, Florin Iaru și Georgeta Drăghici au fost grozavi, au venit mulți prieteni și, spre surprinderea mea, chiar și oameni pe care nu îi cunoșteam, editura m-a susținut ireproșabil, am fost, din toate punctele de vedere, o privilegiată.
Totodată, atât înainte de lansare cât și câteva luni după, am trăit un mix foarte straniu de sentimente. Ziceam, cu autoironie, că e depresie postpartum, dar cred că există un termen mai potrivit pentru asta. Cartea avea propriul ei drum, nu mai avea nevoie de mine, iar eu o priveam cum își ia avânt și mă întrebam dacă sigur am făcut tot ce puteam face. Apoi mă simțeam vinovată pentru că nu sunt fericită, după care mă îngrijoram că nevoia mea permanentă de mai mult nu o să mă lase niciodată să fiu pe deplin mulțumită. Și toate sentimentele astea, de obicei, se succedau în aceeași zi, iar în următoarea dimineață o luam de la capăt.
Acum, în urma unui studiu publicat recent de Bookseller, am aflat că nu sunt deloc un caz singular. 54% dintre autori au spus, legat de debut, că prima carte publicată a venit la pachet cu anxietate, depresie și stres. Anul trecut nu știam treaba asta și, de aceea, foarte rar am vorbit cu apropiații despre cum mă simțeam cu adevărat – de obicei spuneam că sunt foarte bucuroasă.
Din fericire, amalgamul ăsta emoțional s-a domolit în timp. Cred că a fost nevoie de vreo șase luni ca să-mi îmblânzesc anxietatea și perfecționismul și să mă pot bucura cu adevărat.
Dacă îţi place articolul:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Eu îmi fac poze în cabina de probă și trimit către trei, patru prieteni și când îmi iau o rochie. 🙂 Sigur că m-am sfătuit. Părinții mei, care sunt profesori de română și cititori împătimiți (tata e și scriitor), au citit manuscrisul, mi-au dat sfaturi și feedback. De asemenea, am trimis și câtorva prieteni iubitori de literatură, în speranța că vor putea fi obiectivi, ceea ce s-a și întâmplat. Prima parte a manuscrisului a fost, oricum, lucrată în cadrul programului Prima Carte cu Florin Iaru și Marius Chivu unde, iarăși, am avut privilegiul să beneficiez de sfaturile unor oameni talentați și cu multă experiență. Însă cel mai mult am discutat manuscrisul final cu Florin Iaru, care, într-un mod foarte generos, și-a rupt din timpul liber să ajute o debutantă și căruia îi voi fi mereu recunoscătoare.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Sigur că m-a influențat, într-un mod pozitiv. Am cunoscut mulți oameni faini, Bookfest-ul de anul trecut a fost un prilej pentru mine să descopăr oameni cu care să stau la bere și să dezbatem, a fost o adevărată plăcere. Totodată, am avut o revelație. Până să public, până să cunosc mai mulți oameni din lumea literară și până să mă împrietenesc cu oamenii de la cursurile de creative writing, nu am simțit niciodată că aparțin unui colectiv.
Nici la școală, nici la facultate și în niciunul dintre locurile de muncă pe care le-am avut de-a lungul timpului. Mi se întâmplă și acum, în anumite circumstanțe sociale, să mă desprind de mine și să am senzația că privesc un tablou unde un element nu se potrivește, unde eu nu mă potrivesc. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, îmi place să descopăr oameni noi, îmi place să le ascult poveștile, dar mă simt, deseori, ca o piesă de Lego cu marginile prea colțuroase. Ei bine, asta nu mi se întâmplă în mediul literar. Sigur, sunt la început, probabil sunt lucruri pe care nu le știu sau pe care nu le-am experimentat, dar adevărul de bază e acolo. Sunt înconjurată de oameni cu care am în comun ceva esențial – faptul că literatura e prioritară. Și când ai în comun cu celălalt pasiunea și respectul pentru același lucru, tabloul se armonizează.
Aţi fost mulţumită de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Da, chiar am fost mulțumită, un pic în retrospectivă, pentru că, așa cum spuneam la început, în primele luni am fost prea ocupată să fiu depresivă ca să văd semnalele pozitive. Am avut cronici în reviste literare, online și tipărite, în bloguri de carte, mi-au scris oameni direct să îmi spună părerea lor, romanul a fost inclus în (cred) toate topurile aparițiilor literare de anul trecut. Nu cred că e ceva ce mi-aș fi dorit să se întâmple și nu s-a întâmplat.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Cred că atât editura, cât și autorul și revistele literare sunt unite de același scop – să aducă cititorii la masă, să sporească numărul lor, să facă literatura să ajungă la cât mai mulți oameni. Și dacă avem același scop, putem să muncim împreună pentru atingerea lui, nu? Nu cred că promovarea ar trebui să fie doar treaba editurii, cel puțin nu în România. Sigur, dacă vorbim de o piață imensă, cum e cea din Statele Unite, și de edituri care beneficiază de bugete uriașe, cum ar fi HarperCollins, atunci da, cred că promovarea e treaba editurii.
Dar când răspundem la întrebarea asta trebuie să luăm în considerare piața din România. Unde, ca să o spunem pe aia dreaptă, românii citesc puțin. Iar creșterea masei de cititori e un efort comun al editurilor, al autorilor, al librăriilor și al revistelor. Eu mi-am promovat cartea, în măsura în care am vizibilitate, în social media, am venit către editură cu idei de evenimente, ba chiar am scos de la naftalină un cont de Instagram pe care nu îl foloseam și am început să îl populez. Bine, se vede că nu sunt vreo expertă în ale Instagramului, dar intenția e acolo.
De asemenea, am implementat o regulă în cercul de prieteni. Indiferent că strângem bani pentru cadoul unui prieten sau că îi luăm individual, acel prieten, de ziua lui, primește din partea mea și o carte a unui autor român contemporan. Evident, nu cartea mea. 🙂 E o idee pe care am preluat-o de pe grupul de Facebook Un dar, o carte românească, grup creat de Florin Cobzac. Mi-a plăcut foarte tare ideea și cred că fiecare cititor poate să creeze alți cititori dacă are suficientă răbdare.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Cred că primul pas pentru cineva care e în afara cercurilor de creative writing e să obțină un feedback onest de la un om cu experiență, înainte de a trimite la editură. Știu că e o modă acum să acuzăm cursurile de creative writing că produc scriitori după rețetă și nici n-am să intru în absurditatea acuzației.
Dar, dincolo de ce înveți și de comunitatea de scriitori care se creează și care e extrem de valoroasă, un mare atu al cursurilor e că ai pe cine să întrebi la final – ăsta e manuscrisul, crezi că e gata de trimis la editură sau mai trebuie să îl lucrez? Cursurile îți facilitează accesul la acest feedback, dar, și dacă nu ai făcut cursuri și ai un manuscris, cred că poți aborda pe cineva care să își facă timp să ofere feedback. Poate e un scriitor, poate e un cititor pasionat, poate e un critic literar, poate e un profesor de română (unul care să nu fi pus cruce literaturii române după perioada interbelică). Important e să te poți consulta cu cineva, așa cum, de altfel, se întâmplă în orice domeniu.
Iar ulterior trimiți către editură și e nevoie de răbdare. E posibil ca răspunsul să nu vină imediat, pentru că editurile primesc un volum mare de manuscrise și durează. De asemenea, e posibil, cum a fost în cazul meu, ca răspunsul să vină rapid, dar data publicării să fie mai îndepărtată decât te așteptai. Importantă e răbdarea aici, mie mi-a luat ceva timp să înțeleg pentru că nu sunt cea mai răbdătoare persoană. Deci, ca să rezum, e vorba de căutarea activă a oamenilor care îți pot oferi o părere specializată și, ulterior, de a avea încredere în procesul editorial.
scrie un comentariu