Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Marian Coman s-a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă si televiziune. A fost redactor-șef al cotidianului „Obiectiv – Vocea Brăilei”, al revistelor „Obiectiv Cultural” și „Nautilus” și scenaristul benzilor desenate „Harap Alb continuă” și „Tinerețe fără bătrânețe”. A renunțat la presă în 2014 și, vreme de mai bine de trei ani, a trăit scriind proză și scenarii de benzi desenate. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele „Nopți albe, zile negre” (2005), „Testamentul de ciocolată” (2007), „Teoria flegmei. Apel la mitocănie” (2008), „Haiganu. Fluviul Șoaptelor” (2015) și „Haiganu. Furia Oarbă” (2017) și scenariul romanului grafic „TFB” (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s-a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy şi Thriller. În prezent, locuiește în București, este membru PEN Club România și Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
- I-am trimis fișierul lui Michael Haulică, unul dintre oamenii care mi-au fost aproape încă de la primele povestiri publicate;
- Prima carte nu este capătul drumului, ci abia începutul;
- O carte nu există cu adevărat decât în momentul în care este citită;
- Umbra unui debut ratat te va urmări ani la rând.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
„Nopți albe, zile negre”, volumul meu de debut, a apărut în 2005. Aveam 28 de ani și publicarea lui a venit în urma unei selecții, dar o selecție neașteptată. Așa că oricât de ciudat ar suna, nu am așteptat și nici nu m-am așteptat să apară. Publicarea primei mele cărți m-a luat prin surprindere, așa cum pățesc, iarna, primarii loviți de prima zăpadă.
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Îmi amintesc că aveam cartea gata, dar nu aveam încă o idee despre ce voiam să fac cu manuscrisul. I-am trimis fișierul lui Michael Haulică, unul dintre oamenii care mi-au fost aproape încă de la primele povestiri publicate. Eram nesigur pe felul în care îmi concepusem volumul, așa că l-am rugat pe Michael să-mi spună ce părere are despre structura cărții, dar ceea ce a urmat a fost dincolo de așteptările mele. Fiindcă odată cu fișierul de la mine, Michael primise invitația de a coordona activitatea unei edituri. Așa că, după un timp, când m-a sunat să mă întrebe dacă sunt pregătit să semnez un contract de publicare, m-am gândit că sunt foarte norocos.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Am făcut și eu greșeala pe care o fac probabil toți debutanții: mi-am încărcat debutul editorial cu o mulțime de așteptări. Adevărul este că după prima carte nu ți se așterne niciun covor roșu, nu cântă nicăieri vreun imn, nu dau năvală cititorii și nici nu se năpustesc criticii să scrie despre cartea ta. Poate doar dacă ești vreo celebritate ori foarte bine „conectat”, orice ar însemna asta. Iar eu, e clar, nu eram. Am primit însă mesaje de la cititori, cronici ici și colo, am început să zăresc marginile acvariului, am văzut peștii mari și peștii mici care înoată în apa literară de la noi și am înțeles, cu timpul, că prima carte nu este capătul drumului, ci abia începutul.
Dacă îţi place articolul:
Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
S-au schimbat multe din 2005, dar cred că da, volumul meu s-a bucurat de atenția pe care o merita un mic volum de povestiri al unui tânăr autor care publica pentru prima oară la o editură care nu se afla între primele trei edituri din România acelor ani. Atunci, în 2005, mi-aș fi dorit, sunt sigur, mai mult. Și înțeleg frustrările tuturor autorilor care visează la glorie, la mii de cronici și la cohorte de cititori. Mai repede sau mai încet, învățăm cu toții că literatura nu este tocmai o scenă, iar scriitorii nu sunt rockstar-uri.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Încep prin a spune că mă simt dator poveștilor pe care le-am scris tot așa cum un părinte se simte dator copilului să-i asigure un început bun în viață. În fond, ca autor sunt direct interesat ca textele mele să ajungă în cât mai multe minți. Asta pentru că, în viziunea mea, o carte nu există cu adevărat decât în momentul în care este citită. Nu este suficient să fie publicată, nu e destul să se afle pe rafturile librăriilor ori ale bibliotecilor, nu e îndeajuns să zacă pe noptiere ori în cutiile cu amintiri. Pentru a prinde cu adevărat viață, cărțile trebuie citite. Altfel, eforturile autorilor, ale editorilor, redactorilor, corectorilor, ilustratorilor, tehnoredactorilor și tipografilor sunt în zadar. Cititorul este actorul esențial al acestei magii care creează lumi. Lumile din cărți se nasc realmente abia în mințile cititorilor.
Am avut, la debut, câteva evenimente de lansare, atât în București cât și în țară. Ulterior, cu alte cărți, am avut turnee consistente. Îmi amintesc, de pildă, că pentru „Fluviul șoaptelor”, primul roman din seria „Haiganu”, am avut lansări în 21 de orașe din România. Doi ani mai târziu, am fost în 14 orașe cu „Furia oarbă”, iar cu „Omulețul din perete”, cea mai recentă carte a mea, am avut evenimente de lansare în 9 orașe. Toate acestea au însemnat timp și multe emoții, dar și o imensă bucurie la fiecare întâlnire cu cititorii. Promovare înseamnă într-o oarecare măsură și interviurile, prezența în platourile de televiziune, în studiouri de radio și așa mai departe. Tot promovare înseamnă uneori și postările din social-media ori participarea la diverse evenimente cu public, la festivaluri de literatură sau alte acțiuni de acest gen. Sunt lucruri pe care le-am făcut pentru cărțile și pentru cititorii mei și care s-au adăugat eforturilor editurilor. Și îmi pare firesc să fie așa. Cititorii nu citesc doar cărți, ci bucăți de scriitor, iar uneori vor să afle mai multe despre autorul pe care-l „consumă”.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Sunt de părere că, în momentul de față, literatura română trăiește un moment de grație. Toate marile edituri au o colecție de literatură română contemporană, așa că, pentru un autor bun, șansele de a fi publicat de una dintre ele sunt mai mari ca niciodată. Poate cel mai important sfat ar fi cel legat de răbdare. Lucrând într-o editură, înțeleg eforturile și energiile care se află în spatele fiecărei cărți care apare. E nevoie de timp pentru ca un editor să ajungă la manuscrisul tău, apoi să-l evalueze și să convingă managementul să investească în cartea ta. Riscul este ca autorii să își piardă răbdarea. Să cadă pradă tentației de a publica „pe speze proprii”, cum spuneai, sau în edituri de tip vanity press. De cele mai multe ori, asta coincide cu un debut ratat. Iar umbra unui debut ratat te va urmări ani la rând și, uneori, te va țintui într-o margine încărcată de reproșuri și complexe din care nu mai poți ieși niciodată.
scrie un comentariu