Un dialog pe marginea cărţii Zepelinul piticului, realizat de Monica D. Cândea cu scriitorul Marian Ilea, pentru citestema.ro.
Sunt poate vreo doi ani de când purtăm un dialog tăcut prin mediile virtuale, legat de ultimele dumneavoastră cărți, pe care le-am parcurs cu ochii recenzentului, lăsând la o parte privirea naivă a lecturii de plăcere. Am descoperit o proză scrisă bine, ingenioasă, ludică, realistă, dar și fantastică sau absurdistă, încăpățânată să aducă în prim-plan lumea acestui colț de țară în care trăim, să-i imortalizeze savoarea.
Am citit de curând ultimul volum, Zeppelinul Piticului, cu uimirea cititorului care descoperă, cu fiecare narațiune, un ceva care îi satisface așteptarea, ba chiar i-o depășește, îl pune în dificultate, îl contrariază, îi dă piste de interpretare, dar îl lasă și în ambiguitate. Ce înseamnă această carte pentru autor și ce a vrut el să spună prin introducerea acestui vehicul zburător în recuzita narativă? Desiștea, Medio Monte, Mittelstadt sunt toposuri recurente ale prozei. De ce opțiunea pentru aceste toponime? Care sunt resursele prozei și în ce măsură jurnalistul îl susține pe prozatorul Marian Ilea?
Mă bucur că proza mea nu lasă indiferenți recenzenții și le dă chiar nițel de furcă, prin deschiderea a multiple piste de interpretare și prin ambiguitatea sa: e poate un semn de vitalitate și de bun augur pentru ea și pentru ei! Nădăjduiesc că e și o plăcere a lecturii la mijloc, nu doar pentru cititorul nerecenzent, ci și pentru cel recenzent!
În privința a ceea ce am vrut și vreau să spun prin cărțile mele, am spus-o chiar în ele și prin ele, iar a încerca să ofer eu însumi o prismă ori schemă hermeneutică mi se pare imposibil și fără rost, ba chiar fără haz; e ca și cum aș rescrie totul rezumându-l ori sintetizându-l! Nu e rolul meu.
Acestea fiind spuse, proza mea (firește, dincolo sau dincoace de stil, fără de care nimic nu prinde viață și nici noimă) are câteva linii de forță (ca pe frontul de luptă ori cel dintr-o mină) ce încheagă câteva teritorii (ori cicluri) de explorat și exploatat: un spațiu epic rural, Desiștea ori Ieud (dacă recitiți prima pagină din proza „Baba din drum”, din Zeppelinul Piticului, veți da peste aceste două formulări: „Ioana Șteț din Ieud” și „Ioana Șteț din Desiștea”; nu e vorba de o eroare, ci de cele două denumiri ale unuia și aceluiași spațiu). Așa cum spațiul urban Medio Monte se mai numește și Baia-Sprie ori Mittelstadt ori Felsöbanya. Ceea ce ne trimite, firesc, la Mitteleuropa, unde o multitudine de neamuri și limbi au trăit, vrând-nevrând, împreună, nicidecum idilic, dar iscând o lume fascinantă din punct de vedere istoric și cultural, chiar dacă, în „Mitteleuropa periferiilor” (sintagma d-lui Cornel Ungureanu) unde ne situăm, noi, românii, am fost cam ultima roată la căruța Imperiului Habsburgic și apoi a celui Austro-Ungar, până la Marea Unire. Urmele încă neșterse, palpitânde, ale acestei lumi încerc eu să le descopăr în nordul Transilvaniei și în Maramureș.
Dincolo de aceste două cicluri, am putea regrupa, tot tematic, alte proze – de pildă, într-un ciclu al copilăriei din epoca lui Ceaușescu, altele într-un ciclu al Tranziției etc.
Mă opresc, fiindcă ziceam că nu voi face scheme!
Ah! era să uit: da, jurnalistul și mai ales „arhivarul” din mine îl susțin serios pe scriitor!
Originalitatea scrisului dumneavoastră este incontestabilă. Inconfundabil mi se pare și modul în care țeseți o altă dimensiune a lumii în realul închipuit al prozei sau dramaturgiei. Mesajul pare că nu mai încape în orizontala poveștii și îi sparge limitele pentru a se înălța în alte sfere. Care mai este menirea literaturii azi, după atâtea experimente, după ce autonomia esteticului a fost multă vreme un principiu aproape absolut?
Menirea literaturii azi? Aceeași ca dintotdeauna: să-l facă pe cititor să râdă și să plângă, să-l smulgă din plictis ori depresiune, ca să poată trăi câteva ceasuri ori zile ori uneori o viață îndrăgostit de o carte, da, să se lase cucerit de o carte, chiar fără să știe absolut nimic despre autorul ei.
Eu i-am simțit circulând prin subpământa textelor pe Caragiale, Ionescu, pe marii noștri prozatori realiști. Pe Márquez de asemenea. Sigur vor fi și alții. Care sunt modelele dumneavoastră literare asumate?
Nu cred să fi
Ați scris nu doar proză, ci și dramaturgie. Lumea surprinsă e spectaculară, pestriță, efervescentă. Care e calea de acces a omului de azi spre un sens profund al lucrurilor, pe care eu l-am întrevăzut în multe pagini citite?
Sintagma „calea de acces” mă trimite imediat cu gândul la eseul omonim al lui Lucian Raicu, în care a și găsit calea de acces către inima creației unor Tolstoi, Thomas Mann, Sadoveanu, Bacovia. Dacă dumneavoastră ați întrevăzut „un sens profund al lucrurilor” în unele din paginile mele, înseamnă că deja ați găsit o „cale de acces”! Vă rog să n-o abandonați!
Cum percepeți condiția scriitorului și a cărții în ziua de azi, din perspectiva pieței libere, unde totul se vinde și se cumpără, totul e o marfă, implicit produsele intelectuale / culturale? Cum s-a născut pasiunea pentru citit / scris?
Două întrebări într-una!
Faptul că există o piață a cărții a devenit demult un lucru necesar, doar modul ei de funcționare e șchiop ori aberant. De pildă, la noi, un scriitor ori eseist care are ceva de spus trudește câțiva ani buni la o carte și nu poate trăi din drepturile (mai degrabă strâmburile… scuze stângacilor!) de autor nici măcar o lună! Sunt necesare burse și subvenții pentru scriitori.
Pasiunea mea pentru citit și scris s-a născut pe când îi citeam povești fratelui mai mic și mă mâncau palmele să scriu poezii: am și scris și chiar publicat, în „Luminița” și „Cutezătorii”. Tot pe atunci am început să joc și teatru.
Ce carte mai urmează a fi lansată publicului cititor în viitorul apropiat?
După ultimele două din 2018 (Nopțile din Mittelstadt și Zeppelinul Piticului, la care am lucrat doi ani), promit să nu public mai mult de una în 2019! Om trăi și om vedea!
Cum apreciați inițiativa Danielei Sitar-Tăut de a lansa proiectul Scriitori și liceeni în Anul cărții 2019, care va aduce lumea scriitorilor contemporani într-un dialog direct cu tinerii?
Inițiativa Danielei Sitar-Tăut, cu întâlnirile dintre scriitori și liceeni, e salutară! Pot trezi curiozitatea, apoi pofta pentru citit și, cine știe, chiar suscita câteva vocații; oricum, îi pot smulge pentru o clipă de la ecranul computerului ori de la jocurile video și îndemna să țină în mâini o carte sănătoasă.
Felicitări doamnei Sitar-Tăut … și mulțumiri dumneavoastră.
Cartea Zeppelinul Piticului este disponibilă pe libris.ro.
Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor “Liviu Rebreanu”), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014), „Herina” (Cartea Românească/Polirom, 2016), „Grăsane făcând baie cu uşile larg deschise” (Cartea Românească, 2017). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.
scrie un comentariu