Marian Ilea: „Uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române!”

Amintiri despre copilărie, Gheorghiu-Dej, Ieud şi Eugen Lovinescu, într-un interviu cald, realizat de Simona-Ioana Cucuian, pentru citestema.ro.

Cum v-aţi petrecut copilăria în comunism?

Pe când împlinisem doi ani şi un sfert, mă băteam cu gâștele bunicii prin curtea casei din Mireşu Mare. Îl aveam ca aliat pe Lupu, un câine adus de taică-meu de pe Gutâi, unde lucra ca sondor. Slab colaborator. Nu se putea mişca în voie. Din pricină de lanţ. Lătra amărâtul în vreme ce gâștele mă fugăreau până-n balta lor plină de căcat verzuliu, diareic, urât mirositor. Îmi ajungea până la brâu. Adio hăinuţe curate. Ieşea bunică-mea din bucătărie, de la rântaș, sărea câte două trepte, se ştergea de zadie la mâini, se apleca înspre mine. Eram recuperat. Lupu schelălăia. Eu mă aşezam în ligheanul cu apă caldă. Smălţuit. Mâinile bunicii miroseau frumos. Hainele mele erau aruncate pe trepte. În sobă duduia focul. Pe sobă fierbea ciorba de fasole cu ciolan afumat. În pătura curată, mirosind a sodă şi rântaș, era bine. Sub masa din bucătărie. Îmi atinsesem scopul. Mă adăposteam într-o cetate. Cu patru picioare de masă. Cu tavanul din lemn de brad. Şi masa era verde. Şi balta gâștelor aşijderea. Căcatul ăla topindu-se arăta că mătasea broaştei.

#La trei ani şi două luni boram

Deci, instinctiv, căutaţi protecţia, camuflarea, acoperişul… Dacă la doi ani şi un sfert lucrurile se petreceau aşa în Raiul Mireşului Mic, mai apoi?

La trei ani şi două luni, gâștele renunţaseră la bătălie. Intram de unul singur în baltă. Lupu nu înţelegea nimic. Drept care nu mai lătra. Bunică-mea făcea rântaș după rântaș… Era să mă înec. Noroc cu o vecină. Înghiţisem o gură sănătoasă de căcat apos. Boram. Am luat şi oareşceva medicamente. Mă sufocam. Doctorul din sat trecea în fiecare zi să-şi vadă pacientul. Nu voisem decât să ajung sub masă. În cetate. Am renunţat.

#Cinci ani mari şi laţi de stăpânire a alfabetului

Chiar aţi renunţat la… rântaşuri?

Nu încă. Împlinisem cinci ani mari şi laţi, eram stăpânul tuturor literelor alfabetului. Aveam o carte cu poze ale scriitorilor români. Colegi carevasăzică. Îi cunoşteam la chip şi la nume. Locuiam într-un soi de coteţ din lotbe de brad în apropierea unor galerii de coastă. Tata era mecanic la mina Şuior. Când ieşeau minerii din şut, murdari, galben-lutoşi, alergam la mama. În coteţul nostru mirosea a rântașuri. Plângeam. Îi şopteam cu spaimă. „Mamă, văd un om!”

#Cocioabă în chirie

La cinci ani şi două luni, am coborât din munte. Tata luase cu chirie o cocioabă, înconjurată de straturi cu flori. Frate-meu avea opt luni. Maică-mea ieşea în Baia Sprie, la piaţă. După cumpărături. Eu aveam grijă de ăla mic. Un căcăcios şi un pişolcos notoriu. Proprietăreasa vorbea de una singură. Ne despărţea un perete. Mă speriam. Ca să-mi fac curaj, mă uităm la fotografiile din album. Bunica. Bunicul. Mama. Tata. Prindeam curaj.

#Casă nouă, bilă neagră

Care a fost curajul pruncului din Ieud?

La cinci ani şi patru luni m-am hotărât să acţionez. Venise bunică-mea în vizită. Tata ne-a dat banii de tren. Am luat calea Bucureştiului. „Mă duc până la Gheorghiu-Dej să-mi dea apartament” – i-am spus controlorului. Am ajuns la Comitetul Central. Oho! Ce săli! Ce birouri. Scria pe o uşa: „Audienţe!”, „Reclamaţii!”. Era plin de tovarăşi. N-am aşteptat prea mult. „Am venit la tovarăşul Gheorghiu-Dej că să-mi dea un apartament!” – i-am mărturisit unei femei de la unul dintre ghişee. Bunica-mea era ruşinată. Tăcută. Mă însoţea în prima mea misiune oficială. Tovarăşul ce-l credeam a fi Gheorghiu-Dej m-a lăsat să vorbesc. „Nene, stau într-o cocioabă, cu frate-meu, un căcăcios, cu mama cea dragă, cu tata cel puternic, şi, când mă plimb printre flori, chiar de nu le ating, ci doar le miros, o baba hâdă şi rea, care e proprietăreasa florilor, fuge după mine cu un măturoi. Şi plâng şi mă ascund în braţele moi ale mamei. Ea e bunica-mea. Nene Gheorghiu-Dej, am venit să cer un apartament la bloc. Să scap de ameninţare”. După o lună de zile ne mutăm în casă nouă. „Nenea Gheorghiu-Dej era un nene blând, bun şi-mi dăduse un apartament” – mă gândeam eu. Dormeam în paturi cu saltele de paie. Şi aveam o jucărie pe care o rostogoleam pe parchet. Era o bilă de rulment pe care mi-o adusese tata de la mină. Vecinii m-au reclamat la mama. N-am mai rostogolit bila. O aşezasem pe o noptieră. Îmi era suficient s-o privesc.

#Oculistul şi Banca

Şi cum o fost cu şcoala?

Eram în clasa întâi. În iarna aceea, doamna învăţătoare rămăsese acasă. Două luni de zile. Din pricină de fractură la piciorul drept. Noi, ăia mici, împărţeam clasa cu nişte uriaşi dintr-a patra. Mă împrietenisem cu banca. O salutam. Povesteam cu EA. Îi lăsăm jumătate din merinde. Să nu moară de foame. Cam pe vremea aceea apăruse între mine şi ochii mei Oculistul. Picături în ochi. Mărunte halucinaţii. Mi se părea că lumea din spatele picăturilor se hizise şi mutrele alea hidoase vroiau să mă răpească din braţele mamei. Nu mai vedeam literele din abecedar. O puneam pe maică-mea să-mi citească lecţiile. Le învăţăm pe de rost. La şcoală o păcăleam pe doamna învăţătoare. La fel şi pe colegi. Doar banca îmi cunoştea povestea. În primăvară, venise şi doamna noastră învăţătoare. Îşi târa piciorul. N-am mai vrut să merg la clasa întâi. Am rămas în clasa a patra. Eram cel mai bun pitic printre uriaşii ăia care învăţau lucruri foarte complicate şi interesante. După două săptămâni, după ce mă integrasem într-a patra, am mărturisit oamenilor mari că voi rămâne câțiva ani în clasa aceea din pricină de BANCĂ. Au venit cei doi tâmplari ai şcolii şi mi-au mutat BANCA într-a întâia. Am revenit la matcă. Mă simţeam ÎNVINGĂTOR.

#Bizăuașii, şefu’ Lovinescu, „Ieudul fără ieşire” a lui Ioan Es. Pop şi fiorul farsei

În clasa a şasea am aflat că bunicu-meu fusese ordonanţa militară a lui Eugen Lovinescu. Prin războaiele alea, Bizău Ion lăsase trei copii mici în Ieud şi plecase să-l slujească pe Lovinescu. Păi, despre şeful lui bunicu prinsesem a învăţa la şcoală. „Era un om bun şi blând domnul Lovinescu” – îmi spunea bunicul. „Mă întreba în fiecare zi: ce-ţi fac Bizăuașii de-acasă?” – completă el. Mare noroc avusese bătrânul. Era pe-o mână cu literatura română. Mă opinteam vârtos să-i calc pe urme. Scriam povestioare pentru „Luminiţa”. Şi-apoi am aflat că Bizău Ion cel tăcut, cel pus pe şotii, fusese autorul unei cacialmale celebre în literatură. Se ntâlnise bătrânul, în Piaţa din Cluj, cu un consătean. Erau acelaşi leat. Unu’ Condruş, care era mare ziarist pe la Bucureşti. Aşa ştiau ăia din Ieud. Şi-i dăduse Condruş un plic gros, cu hârtii pentru Lovinescu. „Da-i-le căpitanului, Ioane, da’ să nu-i spui că ţi le-am dat EU” – zisese Condruş. „Pune-i-le pe birou când nu-i acolo şi dispari”, mai zisese acela. Bunicu’ se executase. Printre hârtiile alea erau două file acoperite cu un scris mărunt, în care Condruș vorbea despre ieudeni. Cam ca Ioan Es. Pop. Şi pentru el Ieudul era fără ieşire. Condruș era pasionat de literatură. Aproape toţi bărbaţii din sat stăteau prin cârciumi şi râdeau de el, care citea pe-apucate şi scria reportaje, proză scurtă, eseuri etc. Lovinescu fusese impresionat. Bunicu’ îi mai plasase câteva plicuri pe birou. Scrisorile lui Condruș se discutau la Cenaclul lui Lovinescu. Hortensia Papadat Bengescu, Jebeleanu şi alţii adunau cărţi pentru Condruș. Aflat într-o inspecţie pe teren, tocmai la Satu Mare, Jebeleanu îşi prelungise traseul până-n Ieud. Îl căutase pe Condruș. La numărul de casă trecut pe plic. Constatase că ieudenii îs oameni cetiţi, harnici, plini de bunăvoinţă şi că minciunile lui Condruș erau pe măsura FICŢIUNII. Cenacliştii lovinescieni simţiseră fiorul farsei. Porniseră în anchetă. Lovinescu îşi anchetase ordonanţa. Degeaba. Scrisorile lui Condruş încetaseră să mai apară pe biroul lui Lovinescu. Apoi…, într-o zi, criticul, venind la gazetă, se oprise în faţa ghişeului portarului. Îl văzuse de nenumărate ori citind carte după carte. Îl întrebase răstit: „Cum te cheamă şi de unde eşti?”. „Chindriș, din Ieud, domnule Lovinescu” – zisese acela. „Peste o jumătate de ceas să vii la mine în birou, domnule Condruș!” – mai zisese marele critic. Şi uite-aşa, cu ajutorul bunicului meu, ajunsese mare ziarist la Bucureşti cel care se lăudase că trăieşte într-un fel de „Ieud fără ieşire” al lui Ioan Es. Pop. Şi uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române!

Sursa foto: pagina de Facebook a scriitorului