libris.ro

Scrisul e o necontenită provocare, cu tine însuți, cu ceilalți din jur”, spune Marian Nazat în acest interviu, în care vorbeşte despre destinul său ca scriitor, dar şi despre destinul unei naţii care a sperat prea mult în decembrie 1989.

Cum să citești fără să mângâi literele cărții, să le adulmeci parfumul?

Ion Jianu: În 1997, adică în urmă cu 22 de ani, după ce ați „lepădat” roba de acuzator (procuror), îmbrăcând-o pe cea de apărător (avocat), v-ați apucat de scris cărți, articole, eseuri. Ați publicat, de atunci și până în decembrie 2019, 14 cărți, n-ați făcut cerere de primire în Uniunea Scriitorilor, credeți încă în cititorii de print, aveți alte cărți în lucru și în gând, nu prea iubiți internetul… (corectați-mă dacă am greșit ceva în această înșiruire de informații despre dumneavoastră). Întrebare: cum a pătruns vocația scrisului în viața unui fost procuror de renume? Care a fost momentul declicului, ca să zic așa?

Marian Nazat: Înșiruirea de informații privitoare la mine este exactă, deși cui îi pasă dacă eu, de pildă, iubesc sau nu internetul? Sunt un om al atingerii, al pipăirii vieții și de aici inadecvarea mea la lumea asta virtuală, lipsită de substanță, imaterială și zbanghie. Cum să citești fără să mângâi literele cărții, să le adulmeci parfumul? E ca și cum ți-ai potoli preaplinul erotic holbându-te ca un obsedat nevolnic la un ecran cu femei goale!! Sinistru, nu? Cât despre neînregimentarea mea în Uniunea Scriitorilor, chiar nu m-a preocupat să mi se certifice oficial că sunt scriitor cu legitimație. Credeți că, dacă aș obține patalamaua acestei organizații profesionale, aș scrie mai bine? Mă îndoiesc…

Întrebarea dumneavoastră, recunosc oarecum candid, mă predispune la nostalgie… Aproape c-am și uitat că am fost procuror, parcă s-a petrecut într-o altă viață, dar, vorba lui Marin Sorescu, „n-am motive să-mi bârfesc destinul!”[1] Vocația scrisului, de care pomeniți, o aveam și atunci, deoarece rechizitoriile ori procesele-verbale de cercetare la fața locului nu erau decât un fel de nuvele, de schițe oricând în stare să lăstărească mici sau mari romane. Dorința de a scrie mi-a încolțit în minte încă de când am deprins această taină, de unde și compunerile din primele clase apreciate de o doamnă învățătoare căreia îi mulțumesc peste timp.

Editura RAO, anul publicării: 2018, nr. pagini 574, 782 (două volume)

Dintotdeauna am simțit nevoia să-mi mărturisesc pe hârtie stările, frământările, încă păstrez rudimentele acelor pseudojurnale, timide încercări de a înțelege rostul  meu și al universului înconjurător. În adolescență și puțin după aceea nădăjduiam să devin… Ioan Chirilă, mă fascinau volumele lui dedicate fotbalului. Basmul fotbalului… și Rusia 2018, de la Petru cel Mare la… Deschamps mi-au împlinit visul de demult. Lepădarea de roba strâmtă, scorțoasă, prohibitivă a procurorului mi-a dat posibilitatea libertății de exprimare și așa a început totul. Ion Cristoiu este vinovat de publicarea întâilor mele articole și, tenace cum sunt, iată că nu mă mai opresc! Oricum, îi mulțumesc pentru intuiția infailibilă, a avut mână bună! Ha, ha, să nu ne pierdem simțul humorului!

Editura RAO, anul publicării: 2019, nr. pagini: 576

Am citit deunăzi o mărturisire nemaipomenită a romancierului Mihail Șișkin, comună tuturor truditorilor pe ogorul nemărginit și fantast al hârtiei. Ei, bine, rusul stabilit în Elveția năzuia să facă „din cuvinte garoafele pe care se ține lumea. De parcă, dacă n-ar fi cărțile mele, universul ar zbura în haos. El oricum se îndreaptă într-acolo și fără cărțile și cuvintele cuiva. Și nici cuvintele nu mai înseamnă de mult nimic și pentru a ne înțelege unii pe alții trebuie să explicăm din nou fiecare cuvânt.”[2] Minunată remarcă – refacerea lumii prin reabilitarea și redescoperirea cuvintelor! Cam astfel gândim toți cei care ne iluzionăm că schimbăm pe ici, pe colo rostul omenirii prin himerele noastre de celuloză… Numai că „în această lume sunt de fapt puțini cititori și marea lor majoritate nu sunt ai mei.”[3] Dar în adâncuri, fiecare dintre noi speră ca ei, cititorii, să fie și ai lui.

Fără o disciplină cazonă, scrisul nu-i de conceput

Ion Jianu: „Cartea unui om de carte, cu un orizont cultural de invidiat” – așa s-a exprimat un cunoscut scriitor, Mircea Radu Iacoban, despre un volum semnat de dumneavoastră. Iar un profesor de la facultate, Alexandru Athanasiu, fost ministru al educației, a menționat, printre altele, că „Marian Nazat a găsit în literatură o formă de acomodare binevenită a spiritului său cu realitatea umană”. Scrisul v-a dat posibilitatea de a vă demonstra nu numai sensibilitatea, ci și erudiția, plus o anume rigoare… nemțească. Ca să vă parafrazez, n-ați trăit degeaba 58 de ani! Ce v-ați propus, de fapt, prin scris? Să provocați cititorii sau scrisul este o provocare cu dumneavoastră înșivă?

Marian Nazat: Erudiția înseamnă permanenta curiozitate, mirarea copilului niciodată satisfăcut de răspunsurile primite, căutarea infinitului pe potecile bătute înainte de alții, sisifăreala spiritului nemulțumit de propriile sale limite, o continuă stare de insomnie a minții. Fără o disciplină cazonă însă, scrisul nu-i de conceput, căutați în biografiile oricărui creator și-mi veți da dreptate. Rigoarea este nu doar un dar de la natură, ci și o calitate dobândită în anii în care, procuror fiind, trăiam sub tirania termenelor fixe, imposibil de modificat, tiranice.

Ce mi-am propus prin scris? Să-mi deszălogesc trăirile, sensibilitățile, frământările, să mă eliberez pe mine însumi! Altminteri m-aș sufoca! Da, scrisul e o necontenită provocare, cu tine însuți, cu ceilalți din jur! O silnicie din care nimeni nu scapă teafăr! Și o amăgire –  amăgirea că marea idee te va izbi ușor și pe tine, un  neînsemnat ferfenițit de frici și angoase. Căci „scriitorul este un vad în marea curgere a ideilor… Poate că, mai știu eu?, nu curge decât  aceeași idee, de la începutul lumii și, din când în când, ne atinge și pe noi, la întâmplare.”[4] Genial le mai potrivește Marin Sorescu, fie-i amintirea veșnică!

Ignorantul va fi totdeauna ținta ideală a manipulatorilor

Ion Jianu: Ce îndemn ați transmite tinerilor absolvenți de școală/facultate: „Scriți, băieți, numa’ scriți!” (Ion Heliade-Rădulescu) sau „Citiți, băieți, numa’ citiți!” (Nicolae Manolescu)?

Marian Nazat: Și una și alta, dacă e posibil! Păi, în cazul meu, cititul este aidoma inspirației, iar scrisul – expirației. Din astfel de respirații s-au întrupat toate cărțile săvârșite de mine până acum. Sigur, important e ca tinerii să citească, numai așa se pot trata de ignoranță. Fiindcă ignorantul va fi totdeauna ținta ideală a manipulatorilor, victima sigură a diversiunilor cu toptanul urzite în laboratoarele oculte de aiurea. Un  om citit, cu o cultură umanistă solidă, oferă șansele unei lumi mai bune, mai cumsecade. Dar despre ce vorbim și pentru cine? Numărul  analfabeților, inclusiv al celor funcționali, a luat-o razna și pare de neînfrânat, iar noi batem câmpii, zău! Suntem codașii Europei în clasamentul cititorilor, ăsta-i adevărul! Cretinii ne-au împresurat cu o violență paralizantă, iar vrajba ireconciliabilă s-a înstăpânit adânc în fibra omului de la vărsarea Dunării, bombardat cu imbecilitatea reclamelor de tip „Vlad Cazino”. Am ajuns o țară care și-a irosit resursa  umană, priviți împrejur și convingeți-vă! Nu mai obținem nicio performanță mai acătării în niciun domeniu, pierzători de profesie… Simona  Halep e o excepție, în rest, pustiu… Din nefericire, Augustin Buzura s-a înșelat când spunea că „secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.” Dimpotrivă, timpul îi prăsește cu o iuțeală deznădăjduitoare…

Soluția? Reconsiderarea școlii, a instrucției, a celor șapte ani de acasă! Să-i reînvățăm pe copii plăcerea cititului, a scrisului, a muncii, fără de care nu vom fi decât niște maimuțe cu smartphone, tatuate și gelate! Pe nesimțite, maneliștii și cocalarii au devenit modele naționale, curat meșteșug de prostie!

Ion Jianu: Nu v-a tentat politica? Presupun că ați avut oferte…

Marian Nazat: Dacă m-ar fi tentat, aș fi fost acum parlamentar sau măcar ex-ministru. Domnule, n-am organ de politică! Partidele politice sunt liste de nume, în capul cărora e liderul, „Jupânul”, cel care decide. Ca și altădată, „noile partide sunt miliții civile. Membrii lor sunt soldați. Toți își aliniază piciorele, iau poziția de «drepți» și își salută cu salutul roman superiorul politic.”[5] Slăbiți-mă cu democrația  de partid, minciună mai gogonată nici că există! În politică, din păcate, s-au aciuat în mare parte toți „pierde-vară”, „lingușitorii și cățărătorii”, ca să-l citez pe George Călinescu, inșii fără căpătâi ori cei care s-au căpătuit tocmai prin înregimentarea lor partinică. Oamenii cu o carieră  profesională solidă n-au ce căuta în politică, exemplul profesorului Leon Dănăilă este cel mai trist exemplu. Însă clasa politică seamănă leit, mereu și oriunde, cu poporul care o emană, ce mai tura-vura! Avem ce votăm!

Mă rușinez de ignoranța mea, de ușurința cu care m-am lăsat manipulat în acel decembrie de pomină!

Ion Jianu: Cum ați „petrecut” evenimentele din decembrie 1989?

Editura RAO, anul publicării: 2015, nr. pagini: 720

Marian Nazat: Mulțumesc, bine, dar dumneavoastră? Să lăsam totuși gluma la o parte, întrucât gluma cu pricina a costat sute de morți inocenți… În Jurnalul banalității, carte apărută la Editura RAO în 2015, am povestit pe  larg întâmplările din zilele acelea comico-tragice. Eram procuror la Turnu Măgurele, dar, uitând că sunt magistrat, am dormit vreo două nopți la primărie, ca membru al noii autorități, participam la ședințele acesteia, la întâlniri cu oamenii muncii din unitățile industriale din oraș, am mers acasă la foștii nomenclaturiști pentru a verifica dacă au arme de foc, ce mai, un revoluționar în toată regula, cu brasardă tricoloră! Mă furase și pe mine valul, visam cai verzi pe pereți, neatent la vorbele „revoluționarului” Ion lliescu:  „Este o perfidie fără seamăn, o cruzime”[6]… M-am trezit la realitate imediat după 1 ianuarie 1990 și mi-am văzut de profesie. Astăzi, mă rușinez de ignoranța mea, de ușurința cu care m-am lăsat manipulat în acel decembrie de pomină! Tinerețea și lipsa unor lecturi serioase și-au râs de mine, eram un „haștagist” avant la lettre. Din păcate, puberii de azi n-au învățat  nimic din experiența noastră eșuată… Iar educatorii nației sunt datori să-i învețe că, „în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați”[7], sunt cu totul alte lucruri cu care se pot mândri.

Ion Jianu: În 1989 a căzut comunismul… Cum comentați completarea unui român pe Facebook: „Au aruncat nacela, balonul încă zboară”? Pe ce se bazează, vorba lui mon cher Marin Preda?

Marian Nazat: Nacela a rămas, însă cu alți navigatori. Vreți să vă spun ceva? Eu cred că noi, românii, ne-am făcut prea mari speranțe atunci, în 1989! Ne așteptam ca de a doua zi să curgă râuri de miere pe fiecare stradă, să câștigăm bani mulți, dar să muncim puțin, să hulim tot ce ne enervează și știm ce ușor ne sare nouă țandăra, cât de tari suntem în clonț și-n ambâț… Minciuna sângeroasă a acelei ierni – pornind de la basmul sinistru cu teroriștii și sfârșind cu mult trâmbițata revoluție, neomițând farsa odioasă a procesului soților Ceaușescu – se răzbună, iată, cu vârf și-ndesat. Am plecat prost, mon cher, în democrația capitalistă și ce începe prost se termină și mai prost! Mă întorc iarăși la Marin Sorescu, e obligatoriu, ca o concluzie a acestui interviu: „Acum însă constat și altceva: ne-am deschis prea mult. Atât de mult încât ne-am și pierdut! Suntem gata să dispărem prin alte coclauri spirituale. Deschiderea adevărată nu trebuie să însemne abandonare și capitulare.” Cum altfel, de vreme ce „România trăiește sub dictatura capitalismului fără patrie”[8]? Adică a dezromânizării! Să ne întoarcem, așadar, grabnic la origini, cât încă mai e timp!


[1] Ion Jianu – Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu

[2] Interviul acordat lui Florian Saiu, în Evenimentul zilei

[3] Ibidem

[4] Ion Jianu – Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu

[5] Mihail Manoilescu în Buna Vestire din mai 1937 (articolul „Le parti unique”)

[6] Discursul rostit la TVR în ziua de 23 decembrie 1989

[7] Augustin Buzura în cartea lui Ion Jianu – Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu

[8] Nichifor Crainic, în Calendarul din 4 octombrie 1933 (articolul „Democrație și dictatură”).

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here