libris.ro

„Dincoace şi dincolo de tunel. 1945” (Editura Polirom, 2019) este un roman foarte bine scris despre modul în care comunitatea săsească transilvăneană a fost afectată de consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial şi, în acelaşi timp, o poveste de dragoste dintre doi tineri: ea, salvată de tată din trenul deportării, el, deportat şi suferind în condiţii mereu incredibile.

Karl Frank, unul dintre cele mai importante personaje din romanul dumneavoastră, spune la un moment dat: „Au şi cuvintele rostul lor. Ele nu omoară. Dar, odată rostite sau scrise, ele sapă, sudează, vindecă, repară. După caz.” Ce poate vindeca sau repara o carte ca „Dincoace şi dincolo de tunel. 1945”?

În primul rând, mă bucur mult că într-o perioadă atât de complicată, ciudată, aducătoare de schimbări radicale în paradigma comportamentului uman, vine din partea dumneavoastră acest interes pentru o carte despre deportarea sașilor în lagărele de muncă forțată din Uniunea Sovietică. Sunt 75 de ani de atunci. Istoria înșiruie, la anumite intervale de timp, evenimente care implică categorii mari de populație, sociale sau etnice. Dar cum nu un tratat de istorie s-a vrut romanul meu, ci viața de atunci prin ochii unor personaje, revin la ceea ce m-ați întrebat.

Contextul în care se află acel citat, care da, poate fi generalizat și care reflectă, printre altele, un adevăr auctorial, este al unei discuții în contradictoriu soț – soție. Suntem în vara lui 1945; Wilma Frank este supărată că Guvernul de la București nu întreprinde nimic pe lângă Stalin pentru a trimite înapoi, la casele lor, atâția sași nevinovați. Indignarea îi crește când îi amintește soțului că sașii au fost sută la sută de acord cu Unirea din 1918. Ea vede Transilvania, Siebenbürgen, ca pe un trup dorit dar de care Bucureștiului nu îi mai pasă. În momentul în care soțul ei îi citește din gazetă că președintele liberalilor a trimis un protest scris prim-ministrului, în care punea accent pe o discriminare rasială făcută de Comisia Aliată Sovietică de Control, Wilma Frank cataloghează protestul pe hârtie ca fiind vorbe, cuvinte goale. Karl Frank nu este de acord și îi spune ceea ce dumneavoastră ați inserat la începutul acestui dialog al nostru.

Cartea Dincoace și dincolo de tunel.1945 a venit cumva de la sine, în momentul în care relatări, amintiri ale unor membri ai familiei și ale unor persoane din Sighișoara care au fost deportate, cărți de mărturii găsite pe rafturile de la Forumul German din Sighișoara… s-au strâns suficient încât „aluatul” acestei cărți a început să dospească și să-și caute forma epică pentru „copt”. Simt în mine o genă de scriitor de tip PEN, atent la etica memoriei și guvernat cumva de ea. Mi s-a părut această carte, odată încheiată, că va aduce partea ei de contribuție, necesară, în puzzle-ul percepției peste timp a teribilului an 1945.

Minoritatea germană din Transilvania are parte încă de „haterii” ei, o ură care vine fie din ignoranță, un copy paste la câteva stereotipuri reținute după ureche în anii de școală, o pliere pe un mainstream inițiat, culmea, la postul național de televiziune plătit cu bani publici, la o emisiune de dezbatere în prime time. Alteori, ura, negarea, atacurile vin cât se poate de conștient, în niciun caz din ignoranță, ci materializând scopuri politice cu țintă la nivel de efecte în categoria mai sus amintită. În romanul meu CADENȚĂ pentru un marș erotic (prima ediție în 2010, tradus în franceză în urmă cu doi ani), poate cel mai transilvănean roman al meu de până acum, aduc la banchetul epic toate minoritățile care trăiesc de secole în acest spațiu.

Dacă pot contribui cu unealta mea de lucru la cunoașterea, zidirea și consolidarea acelui dorit „împreună” aici, în Ardeal, atunci cuvintele mele au noima reparării și a vindecării.

Editura Polirom, colecţia Ego. Proză, anul publicării: 2019, nr. pagini: 192

V-am citit romanul cu mare plăcere şi m-am bucurat când am văzut că aţi avut ideea ca, la final, să inseraţi o „scrisoare către cititori”. De acolo, se înţelege mult din motivaţia care v-a condus către scrierea acestei cărţi. În plus, cititorul care se află la prima întâlnire cu dumneavoastră îşi dă seama că aici e vorba şi de familia Gorczyca. Cât de complicat a fost procesul acesta, de a trece realitatea intimă în ficţiune?

Povestea familiei Gorczyca este multietnică, predominat germană în arborele genealogic, dar și cu o crenguță maghiară la un moment dat, plus o ramură poloneză din Cernăuți. M-am altoit și eu, din cosmopolitul port Brăila, vrând să fac, musai, facultatea la Cluj și rămânând în Ardeal prin căsătorie. Pe copiii noștri n-a fost nevoie să îi întrebăm ce se simt fiindcă, uitându-mă eu cu soțul meu la toate meciurile Naționalei de fotbal a țării noastre, i-am văzut de foarte mici bucurându-se, înaintea noastră, la golurile lui Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Mutu…, sau plângând târziu în noapte la ratările lui Dan Petrescu și Belodedici într-un sfert de finală mondială… Luând act de trăirile lor, ne-am zis: e clar, copiii noștri sunt români 😊. Etnicitatea, apartenența la o națiune o simți sau nu o simți, fiindcă ea vine din lăuntrul cel mai autentic al firii tale.

Voi face o scurtă paranteză pentru a mărturisi, apropo de fotbal, nu numai că pe soțul meu l-am cucerit cu rostirea, fără să respir, a numelor fotbaliștilor din Naționala Braziliei, cu care România a jucat în 1970 în grupa de la Guadalajara, dar și că singurul interviu citit cap-coadă, pe acest site pe care ne aflăm acum, este cel acordat de scriitorul și analistul sportiv Radu Paraschivescu. Abia după ce i-am citit acest interviu, am simțit nevoia să îi cer prietenia pe facebook. N-am obținut-o din prima, abia după câteva zile m-am calificat (pasând la interceptare în spațiul de pe messenger), cu trimiteri livrești la Europeanul de tineret din Italia 2019, despre care am și scris, de altfel, de la fața locului, în Observator Cultural.

Revenind la conținutul întrebării, mărturisesc că nu este ușoară pentru membrii familiei aducerea lor într-o carte. Fiindcă se simt expuși. Au trecut săptămâni până să îi văd că iau cartea și o deschid. În ceea ce mă privește, nu mi se pare extrem de complicat. Amestecul de ficțiune, de documentare, de realitate intimă se conglomerează atunci când scriu, mie fiindu-mi greu să le mai despart. Dar simt nevoia să adaug o bibliografie, care de regulă, nu se practică atunci când scrii un roman. E ceva al meu pe care îl simt ca fiind necesar. Da, conectarea mea la imaginar există „bogăt” (cum zice ardeleanu’), dar a existat și un substrat de informație livrescă, care m-a ajutat să văd contextul și acest substrat figurează la mine pur și simplu ca bibliografie-capitol separat. E gestul meu de respect pentru alții care au scris înaintea mea și au contribuit la aprinderea unor beculețe care să îmi lumineze drumul epic ales.

Dacă scrisul ar fi fost pentru mine o caznă, o angoasă periodică în fața paginii albe, aș fi făcut altceva.

Ştiu că lucraţi deja la o continuare a romanului. Îmi puteţi divulga măcar puţin din ideea pe care o urmăriţi acum?

Romanul pentru care deschid eu laptopul acum, în fiecare dimineață, continuă Dincoace și dincolo de tunel.1945 în privința temei majore, deportarea; este al doilea roman care pornește de la decizia politică de surghiun și victimele ei; la nivel de personaje, câteva din noua carte au fost și în lagărul de la Stalino, astfel încât trăiesc o a doua deportare. Suntem de data aceasta în 1951. Tito intrase în conflict cu Stalin, iar acesta din urmă îl considera pe fostul tovarăș și prieten un pericol în propagarea ideilor secesioniste față de blocul comunist; de la Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej este somat să „igienizeze” frontiera țării noastre cu Iugoslavia. Așa se face că pe o porțiune de circa 25 de kilometri care însoțea granița, de la Gruia (actualul județ Mehedinți) până la Beba Veche (Timiș), locuitori etichetați „titoiști” și „dușmani ai poporului” au fost deportați în Bărăgan, în sate pe care le-au ridicat de la zero. Practic, au fost vizați țăranii cu stare. Toposul este, așadar, câmpia nesfârșită a Bărăganului, cu verile lui secetoase și Crivățul ce intră iarna în oase. Din cele 17 de localități ale surghiunului, eu am ales Rubla; aici spun/își spun poveștile deportații. Satul, din care azi a mai rămas doar o singură casă, este aproape de Însurăței, locul în care eu am venit pe lume. (Am în apropiere și câteva hectare de pământ moștenite de la bunicii mei, care și-au șubrezit grav sănătatea la Canal, fiind declarați chiaburi.) Satul ales, Rubla, a fost o oază de multiculturalitate, ca și Banatul din care au fost aduși români, aromâni, germani, sârbi, turci…

Am fost la Rubla în vară, am stat de vorbă cu doi supraviețuitori rămași în zonă, cu nea Costică Ciolacu, singurul care mai locuiește acolo, și cu doamna profesoară Angelica Corcodel, din Însurăței. Am refăcut împreună așezarea pe uliți, unde era școala, Sfatul, Dispensarul, cimitirul…

Arendașii din zonă, probabil, dacă ar fi să mă iau după cele spuse de nea Costică, abia așteaptă să se ducă la cele veșnice ultimul locuitor, ca să transforme în teren agricol cei câțiva metri pătrați de istorie vie a locului.

Poate se vor găsi decidenți politici din zonă cu scaun la cap și cu drag de a păstra vie memoria a toate câte au fost și vor împiedica mârșăvia. Acel loc, în opinia mea, ar trebui să fie conservat, ca o micuță replică a Memorialului de la Sighet.

Dar nu numai în Bărăgan am fost. Imediat cum s-a dat drumul, în vară, la deplasarea liberă în țară, m-am urcat în mașină și am pornit spre Banat, să cunosc satele din care au fost aduse personajele mele, să prind lumina, să văd relieful, specificul caselor, istorii locale. Practic, am fost în toate localitățile, unele pierdute de lume, precum Iam, județul Caraș-Severin, chiar la frontiera cu Serbia. M-am trezit cu o mașină cu grăniceri pe urmele mele, care m-au somat să mă întorc fiindcă treceam granița Uniunii Europene 😊.

Scriitura dumneavoastră este limpede, cinematografică şi cu o amprentă puternică. Cum şi unde scrieţi? Aveţi locuri preferate, unde scrieţi mai uşor?

De când cu restricțiile, scriu doar acasă, la biroul meu, unde tot timpul sunt hârtii pe a căror ordine doar eu o cunosc, sunt pixuri într-un suport de la fiică-mea, fiindcă am o colecție întreagă, dar pe care nu le folosesc (tastatura laptopului este deja, de mulți ani, o prelungire a degetelor și minții mele); în fața ferestrei văd un stejar secular, martor al generațiilor care au trăit în această casă de tip săsesc orășenesc. Când ies în grădină, pe un alt deal, văd Cetatea. Înainte de pandemie (o să ne cam obișnuim cu bornele „înainte” și „după” 2020), călătorind mult, scriam în tren, în avion, în aeroport, în camera de hotel. Mi-am cultivat un fel de stare a scrisului care îmi permite ca, atunci, când am un răgaz, să „intru în priză”, să mă conectez mental la o dimensiune de unde mi se pare mie că aduc totul, sau de unde „îmi vine” totul. Dacă scrisul ar fi fost pentru mine o caznă, o angoasă periodică în fața paginii albe, aș fi făcut altceva. Am un hedonism conștientizat încă din anii primei studenții, sunt fan Epicur ca să zic așa, și mă strădui să fac, în cele mai multe dintre situații, doar ce îmi aduce bucurie. Va fi fiind adresa mea emoțională.

Cum să recompensez faptul că am șansa să fiu locuitor al acestui oraș istoric? Adunând într-o carte o parte din povestea lui.

Trenul care soseşte în gara din Sighişoara… Aceasta este o imagine de neuitat pentru cel care citeşte „Dincoace şi dincolo de tunel. 1945”. Cu ce asociaţi dumneavoastră astăzi o sală de aşteptare din gară? Ce amintiri vă stârneşte, ce emoţii trăiţi când ajungeţi într-un astfel de spaţiu?

Uite, fac o mărturisire acum. Vine o vârstă la care îți trece prin cap să fii gospodar și să investești într-un loc de veci. Cum nu țin neapărat să împart pe dimensiunea care urmează o locuință comună, din nou, cu soacra mea, 😊, am pus ochii pe un spațiu la loc cu verdeață, chiar sunt și brazi, într-un cimitir vizavi de gara din Sighișoara. Mi-a plăcut gara de când eram copil. Fiică de ceferist, cu permis de deplasare gratuită, am străbătut cu sora mea țara în lung și în lat. Ne duceam într-un oraș, coboram, mâncam un covrig, beam un cico și veneam cu următorul tren înapoi. Hipstereală” avant la lettre. Gara ca și Aeroportul sunt acele spații ale întâlnirii și ale despărțirii, în care cuvintele esențiale sunt două verbe substantivizate: Sosiri și Plecări/Arrivals and Departures; ele nu sunt destinații în sine, dar fără ele destinațiile nu ar avea repere. Și dacă din locul unde aștepți în aeroport, cel mai adesea, n-ai cum să vezi avioanele cum vin și pleacă, în gară poți vedea cele două linii paralele care, conform lui Euclid, nu se întâlnesc niciodată. Geometria neeuclidiană ne-a învățat însă că totul este posibil, că nu doar dimensiunea de aici și de acum este în univers. Gara din Sighișoara este cumva „a mea”, dar mai există o gară în lumea asta în care aș fi rămas o zi întreagă ca să o percep în toate detaliile ei: Gara din Nagasaki. În urmă cu un an, având acreditare de jurnalist la Campionatul Mondial de Handbal din Japonia, am profitat de un răgaz de o zi între meciurie României și n-am urcat într-un tren de… foarte mare viteză, ca să parcurg distanța Kumamoto – Nagasaki. După ce am vizitat tot ce se putea vedea legat de anul 1945 și de bomba atomică, m-am întors în gară. O gară dispusă cumva ca Gara de Nord de la București, în sensul că șinele nu erau tangente, ci se terminau/începeau din gară. Sala de așteptare era cu vedere largă la trenurile care veneau și plecau. Dar despre asta și cutumele așteptării japoneze poate scriu altcândva.

Romanul meu, despre care vorbim noi doi acum, începe în Gara din Sighișoara și se încheie tot aici. Era vorba de un drum ce avea să intre în cartea de istorie, unde putea să înceapă? Tunelul are și el rolul lui, nu numai în semantica titlului, dar despre care s-a scris deja în recenzii ale cărții.

În această perioadă, ies cam o oră să fac mișcare. Am pădurea de pe Vila Franca aproape. Dar eu prefer de cele mai multe ori să merg până la gară, pe traversele de cale ferată, sau să îmi țin echilibrul pe una din șine. Nu e periculos, cunosc mersul trenurilor și, oricum, nu mai este traficul de altădată. Îmi pun masca, nu pentru că o consider esențială în „lupta cu pandemia”, ci fiindcă respect de felul meu regulile, dar respect și teama vizibilă a altora, terminați psihic de la Știrile la care se uită obsesiv. Și dacă mai au și neșansa să ia covidul, toate simptomele sunt acutizate pe fondul cumplit al fricii. Așa, cu masca pe chip, merg în Sala de Așteptare, mai mult goală, fără forfota din alți ani. Mă învârt puțin, mă uit cât de neîngrijită a devenit, țintesc cu discreție pe cei câțiva călători, mereu în căutare de personaje. Și mă întorc acasă să mai scriu câteva pagini.

Aţi menţionat în acea „scrisoare către cititori” de la final că îi datoraţi multe Sighişoarei. Puteţi detalia?

Etica memoriei nu înseamnă doar a face toate demersurile posibile, colective și individuale, pentru a păstra posterității fapte, oameni, întâmplări, nedreptăți, împliniri. Vine o vreme când conștientizezi că trebuie să dai ceva înapoi unui loc, unei comunități, unui spațiu. Prin romanul la care lucrez acum intenționez să dau ceva înapoi Bărăganului, Dunării, părții de cer sub care m-am născut. În romanul Dincoace și dincolo de tunel.1954, care a fost subiectul acestui interviu, am simțit nevoia să contribui la păstrarea vie a memoriei locului, fiindcă Sighișoara și locuitorii ei m-au primit cu brațele deschise. Eticheta de „vinitură” cu care nou-veniții sunt catalogați 😊 s-a șters repede în ce mă privește.  La Roma te porți ca romanii, așa că am încercat, la Sighișoara, să mă port ca sighișorenii, să nu întârzii niciodată, dacă promit ceva să nu cumva să nu mă țin de cuvânt, să respect religia fiecăruia și să mă bucur de dangătul și de arhitectura fiecărei biserici, fie ea ortodoxă, luterană, catolică, greco-catolică, reformată, unitariană… Când am cunoscut istoria comunității săsești mai bine, s-a născut de la sine imboldul de a o aduce în literatura română, ca topos, ca ethos. Am bucuria să mă trezesc dimineața și să văd nu foarte departe zidurile Cetății, Școala din Deal, cele trei biserici intra muros. Este o parte esențială a potențialului turistic antropic și identitar al Sighișoarei. Cum să recompensez faptul că am șansa să fiu locuitor al acestui oraș istoric? Adunând într-o carte o parte din povestea lui.


Puteţi cumpăra romanul de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here