„Măritată cu forța”, de Leila şi Marie-Thérèse Cuny, a apărut (şi în ediţie digitală) la Editura Polirom, în traducerea Oanei Cătălina Popescu.

 

Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 288; traducere de Oana Cătălina Popescu
Editura Polirom; anul publicării: 2018; nr. pagini: 288; traducere de Oana Cătălina Popescu

Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă. Ajunsă la vîrsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rîndul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.

 

Fragment

*

— O noră îşi serveşte soacra. Se scoală înaintea ei, îi pregăteşte de mâncare, îi spală lenjeria, îi face menajul şi cumpărăturile, îi face baie…

Astea erau, pe scurt, principalele porunci ale mamei lui Moussa. Venise „să asiste” la naşterea nepotului ei şi ocupa tot locul disponibil în micul nostru apar­tament. Făcea complet abstracţie de faptul că eram gravidă, epuizată de o sarcină dificilă, insomniacă şi nervoasă. În fiecare zi apărea o problemă.

— Îţi dai seama, fiule? Eu sunt musafir şi ea nici măcar nu s‑a sculat din pat ca să pregătească micul dejun!

Nu o invitasem eu. Fiul ei mi‑o impusese. Ea dormea în salon şi‑mi era foarte greu să nu mă ciocnesc de ea, în afară de cazul în care rămâneam închisă în cameră sau în bucătărie.

O deranja tic‑tacul pendulei: trebuia să o dăm jos de pe perete în fiecare seară, să o închidem într‑o debara peste noapte şi s‑o punem înapoi dimineaţa. Luminile felinarelor de pe stradă erau insuportabile pentru ea: trebuia să ţinem obloanele trase şi a tre­buit să pun o perdea dublă în bucătărie. Nu se mişca din salon, mulţumindu‑se să observe tot ce făceam şi să mă critice. Ceremonia băii obligatorii era pen­tru mine extrem de neplăcută. Ea considera că nu o spălam bine şi că făceam asta intenţionat…

În prima zi, îmi ceruse să‑i împrumut peria mea de păr şi alte obiecte personale de toaletă, sub pre­textul că nu avusese timp (într‑o lună) să se pregă­tească de călătorie. Crezând că o s‑o mulţumesc, m‑am dus să cumpăr o trusă completă: perie, piep­tene, şampon, gel pentru duş etc. Ea a luat pachetul, m‑a măsurat din cap până în picioare şi l‑a pus alături cu dispreţ, ca şi cum aş fi umilit‑o, adre­sându‑se fiului ei:

— Soţia ta drept cine mă ia? Eu i‑am cerut peria ei de păr şi nu a vrut să mi‑o dea! De ce? Ce crede ea? Că o să‑i fac vreo vrajă?

Nu mă gândisem la aşa ceva, dar, în definitiv, de ce nu?

Eram cu totul pierdută în acel amestec de exi­genţe bizare. Femeia asta era răutatea întruchipată, voia să‑i fiu sclavă docilă şi mută, luându‑l pe fiul ei ca martor al incapacităţii mele de a o servi, făcând apel la o pretinsă tradiţie faţă de care eu eram, bine­înţeles, refractară.

Adusese chipurile un cadou pentru mine şi viito­rul bebeluş. Un fel de gandoura neagră. La nuntă, cumnata mea venise îmbrăcată complet în negru. Or, la noi, negrul nu se poartă la evenimente fericite. A purta negru sau a‑l oferi este ca şi cum ai dori cuiva răul.

Nu mai reuşeam să dorm nopţile. Cu trei săptă­mâni înainte de naştere, copilul era prea mare, iar cervixul era închis, ca şi cum aş fi refuzat să nasc şi să‑l eliberez. Medicul era neliniştit şi a trebuit să suport o intervenţie dureroasă, menită să deschidă cervixul. Contracţiile erau teribile. Nu voiam să‑i văd nici pe Moussa, nici pe mama lui, n‑o voiam decât pe mama mea lângă mine.

Parcă anticipam o criză de tetanie, eram blocată, încovoiată ca în zilele rele, iar mama ştia să mă maseze ca să mă calmeze.

Voiau să‑mi dea o şansă să nasc pe cale naturală, şi ţineam la asta, însă, când a venit anestezistul pentru epidurală, i‑am mulţumit lui Dumnezeu! Moussa, care aştepta pe holul clinicii, a profitat ca să‑şi ia tălpăşiţa.

— Mama e singură de când te‑au adus aici, n‑o mai pot lăsa aşa!

Eu eram sfârşită de durere. Dacă el ar fi spus: „Sunt obosit, mă duc să mă odihnesc şi revin…”, aş fi înţeles. Adevărata ruptură între noi s‑a produs în ziua aceea.

Copilul începea să nu mai aibă oxigen, aveam o temperatură de peste 40°C, s‑a decis o cezariană de urgenţă. Mi‑am pierdut cunoştinţa şi Ryad s‑a năs­cut, dar tatăl său l‑a văzut ultimul.

Îmi era ruşine. Tatăl fiului meu preferase să se ocupe de mama lui. Pe urmă, era de negăsit, nu puteam da de el ca să‑i anunţ naşterea şi nimic nu mergea cum aş fi vrut eu. Mi l‑au luat pe Ryad ca să‑l pună în incubator timp de patru zile. Nu aveam decât o fotografie în mâini şi nu izbuteam.

să mă conving că bucata aceea de hârtie era cu adevărat fiul meu, era ceva ireal. Nu aveam lapte. Primul lucru pe care el l‑a cunoscut a fost o tetină de cau­ciuc. Eram atât de nefericită, atât de goală pe dină­untru… El nu mai era în pântecele meu, nu mai puteam să‑i vorbesc aşa cum făcusem pe parcursul întregii sarcini. Nu îmi mai aparţinea cu adevărat, mi‑l luaseră.

Când medicul de familie a venit să mă vadă, am izbucnit în lacrimi, povestindu‑i despre depresia mea.

În prima zi, soacră‑mea făcuse mutre pentru că părinţii mei veniseră înaintea ei. Socotea că avea dreptul să domnească singură. Ryad nu era şi nepo­tul lor, ci numai al ei! De atunci, Moussa venea să‑şi vadă fiul doar din când în când şi în mare viteză: ea îi interzicea să o lase singură ca să vină să ne vadă.

— Înţelegi, m‑a aşteptat ieri, eu am stat prea mult, ea nu a avut de mâncare şi a leşinat…

Se subînţelegea că din cauza mea. Când îl însoţea, era ca să mă facă să plâng folosind alte insinuări înainte de a pleca, cu răutatea ei cu tot.

— Nici măcar n‑ai putut să naşti normal! Cum se face că ai născut prin cezariană? Nu eşti normală!

Îl lua pe Ryad în braţe.

— Ai zice că e un beţiv, nici măcar nu deschide ochii!

Nu i‑a pronunţat niciodată numele, era „el”.

— Uite, să‑i cumperi ceva…

Mi‑a dat o bancnotă de o sută de franci, pe urmă a intervenit Moussa.

— Să‑mi dai înapoi cei o sută de franci. Nu ar fi trebuit să primeşti, eu îi dădusem mamei.

Dacă socoteam bine, cei o sută de franci veneau din buzunarul meu, pentru că eu aduceam banii în casă. Aşadar, Moussa îi dăduse mamei sale pentru ca ea să mi‑i dea mie, dar protocolul cerea să‑i refuz. Nu se face să primeşti bani de la soacră.

Aşadar, bancnota călătorise din contul meu la Moussa, de la Moussa la maică‑sa, de la maică‑sa la mine, iar eu ar fi trebuit să spun: „Mulţumesc, mul­ţumesc, ce amabil” şi să dau banii înapoi, ca să ajungă la soacră‑mea. Era ceva demenţial şi de coş­mar! În anumite momente, aveam chiar crize de râs nervos, deşi plăteam pentru asta. Moussa nu îmi adusese nici măcar un trandafir!

În ziua când ea a văzut‑o venind la clinică pe una dintre prietenele mele din colegiu, o fată modernă din Casablanca, în fustă mini, cu tocuri, cu părul scurt şi şuviţe blonde, cu un buchet mare de flori în mână, cu un parfum şi un pachet cu un trusou pen­tru nou‑născuţi, am crezut că o să se sufoce. Sadia se repezise spre leagăn.

— Vasăzică tu ne‑ai făcut minunea asta? Ce fru­mos e! E minunat!

Soacra mea a fericit‑o imediat cu un interogato­riu: „De unde vii? Părinţii tăi sunt marocani? Trăieşti în Franţa? De unde o cunoşti pe Leila? Lucrezi? Unde stai? Eşti căsătorită? A, nu eşti măritată…”.

Sadia răspundea, dar simţeam că nu‑i făcea plă­cere. Am încercat să vorbim în franceză, dar soa­cră‑mea strâmba tot mai tare din nas.

Odată întoarsă acasă, cu abdomenul meu cusut, nu am avut dreptul la mai multă atenţie din partea ei. Ajunsese chiar să‑mi spună:

— Acum eu sunt mama ta! Nu mai aparţii fami­liei tale, aparţii familiei noastre!

În momentul când părăsisem clinica, îmi ceruse să mă instalez la părinţi ca s‑o las singură cu fiul ei.

— Te duci la părinţii tăi, nu revii la fiul meu, altfel cine se va ocupa de tine şi de fiul tău?

Cu siguranţă nu ea. Eram într‑o stare fizică proastă, Ryad nu dormea noaptea şi plângea neîn­cetat, la fel şi eu. Stătusem la clinică cincisprezece zile, şi totuşi încă nu mă ţineam pe picioare. Medicul, care îmi cunoştea perfect situaţia, inclusiv povestea cu soacra mea, îl chemase pe Moussa.

— Soţia dumitale face o depresie. Nu mai mănâncă, nu doarme ; te previn, dacă va fi obligată să revină la spital indiferent din ce cauză, o să mai auzi de mine. Fă în aşa fel încât să trăiască liniştită şi mai ales să nu le lipsească nimic nici ei, nici copilaşului.

Şi, ca între marocani, şi‑a permis să‑i arunce o vorbă usturătoare în arabă:

— E adevărat că în regiunea dumitale oamenilor le cam plac banii?

Moussa nu suportase gluma.

— Da’ cine se crede tăntălăul ăsta?!

Doctorul îmi dăduse un tratament şi adusese un psiholog înainte să plec, dar eu am început să plâng, fără să pot scoate un cuvânt în afară de: „Nu mai pot”.

Trebuia deci să mă duc la părinţii mei, la ordinul soacră‑mii, dar mama m‑a sfătuit aşa:

— Leila, să nu faci asta. Mâine, şi poimâine, şi toată viaţa o să ţi‑o reproşeze.

— De ce? Doar ea a zis aşa!

— O soacră îi spune întotdeauna nurorii sale contrariul a ceea ce vrea de fapt…

Chestiune de protocol, un fel de test… Îmi era greu să înţeleg, probabil erau lacune ale educaţiei mele prea occidentale? Am revenit deci acasă, făcând contrariul. De altfel, nici nu eram acasă la mine. Simţeam că am coborât în infern.

— De ce nu te‑ai dus la părinţii tăi, aşa cum ţi‑am spus?

— Părinţii mei locuiesc prea departe, acolo nu există farmacie; aici, farmacia este jos…

Răspuns protocolar, sugerat de mama.

Leila este o franco-marocană din regiunea pariziană. La șase ani după ce a fost căsătorită de părinți împotriva voinței sale, a divorțat. Astăzi lucrează în administrație și își crește singură fiul.
MarieThérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare și prezentatoare de televiziune.  A scris peste 50 de cărți, printre care și Arsă de vie (împreună  cu Souad), volum apărut  la Editura Polirom în 2017.

Cartea poate fi cumpărată de la libris.ro, elefant.ro sau de pe site-ul editurii.