Ultima oară când am scris o recenzie la o carte de proză a fost pentru Cerul ca oțelul, carte apărută la Humanitas (detaliu relevant în următoarea frază), iar asta se întâmpla în 2022. Între timp, am renunțat și la recenzarea cărților de poezie din lipsă de timp și zvâc de a mai scrie despre cărți, dar nu am spus nicăieri că am renunțat definitiv. Așa că, prin intermediul romanului Noaptea nu uită, al Silviei Dumitru, apărut la Humanitas anul acesta, am zis să ies din vizuină măcar pentru această recenzie.
Chiar nu mi-am propus în mod activ să citesc acest roman. Până acum câteva zile, nici nu știam de existența lui, dar mi-a fost recomandat de cineva queer, care deja pusese mâna pe carte cât se poate de random, o citise și mi-a scris că o să-mi placă, pentru că e cu un cuplu de lesbiene și cu iubire toxică. Rețetă pentru dezastru pentru suflețelul meu queer încercat din greu. Inițial, am spus că n-o cumpăr încă, dar tot am ajuns într-o librărie-brand, am mai luat o altă carte pentru altcineva și aia e, I lack self-control, mi-am luat și Noaptea nu uită. Dar am zis că n-o citesc încă. Din nou, I lack self-control și am citit cartea după ce ziua următoare achiziționării cărții, am primit follow request de la însăși autoarea.
Mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut romanul? Greu de spus. Și am niște motive pentru care mi-e greu să dau un răspuns. Dar să încep cu părțile bune, cum am fost învățată la școală atunci când dau feedback.
1. Avem reprezentare queer cu femei. Sure, nu e singurul roman (îmi vin în minte Dezrădăcinare – duh!, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat al Alinei Nelega – un roman bun, pe care-l recomand cu toată căldura, Legături bolnăvicioase al Ceciliei Ștefănescu, care e cam ilizibil azi, dacă mă întrebați pe mine + alte romane, mai mult sau mai puțin obscure apărute din 2000 încoace), dar zona de roman care are în centru o relație între două femei a avut de așteptat mult mai mult decât zona homosexuală. Sunt destul de convinsă că pe Schiop îl pomenesc până și lesbienele/tipele bi când au de dat un exemplu de ce scriitori gay avem, care scriu despre comunitate. În prezent, știu sigur doar de Sașa Zare că scrie proză despre comunitate ca aparținând comunității. Dacă alte scriitoare o fac, nu și-au asumat public identitatea lor sexuală, deci nu se pune.
2. Avem o relație toxică. De fapt, mai multe. Naratoarea cu mama sa, naratoarea cu iubitul ei, Dan, naratoarea cu Anda. Toate relațiile din roman ajung să fie disfuncționale într-o formă sau alta. Dacă pare absurd că mă bucur că sunt explorate relațiile toxice, inclusiv gay, nu e. De fapt, cred că mă bucur cu partea aia din mine care știe, ca persoană din comunitate, că nu ai cum să ieși pe stradă și să reprezinți toată comunitatea în fiecare moment în care tu exiști într-un context public. Și cu atât mai puțin nu ai cum să fii cel mai bun reprezentant al ei. Atât heterosexualii, cât și gay-ii (poate cu atât mai mult gay-ii) trec prin relații toxice până ajung la relații sănătoase cu ceilalți. Iar în România, gay-ii ajung destul de des să fugă de a-și asuma public faptul că sunt ceea ce sunt. Evident, e vorba de cei mai în vârstă sau cu un anumit statut, care nu vor să piardă ce au câștigat pretinzând că sunt hetero, cum este cazul Andei.
3. Tupeul. Mă rog, nu știu dacă asta ar trebui să mai fie o caracteristică în 2024, pentru că pleacă de la presupoziția misogină că femeile nu ar putea scrie cum scriu bărbații: cu cojones, cu înjurături, cu duritate, ceea ce mi se pare absurd. Îmi vin în minte destule exemple de scriitoare care sunt capabile să scrie despre atrocități și o pot face atât dur, cât și cu blândețe, atâta blândețe cât să nu te traumatizeze, dar cât să nu devină lacrimogen. Așa că hai să terminăm cu a transforma într-o calitate că o femeie poate să scrie ca un bărbat. Femeile pot scrie cum vor ele și uneori o fac mai bine decât bărbații. Ca să nu mai zic că nu înțeleg de ce ăsta ar trebui să fie standardul ca să iei în serios o scriitoare… Și mă activează chestia asta cu atât mai mult cu cât și eu, ca poetă, am primit acest compliment, că scriu ca un bărbat.
4. Ritmul alert. Silvia Dumitru nu se încurcă în detalii irelevante atunci când scrie. Poate să creeze o lume, o imagine, foarte rapid, cât să te țină acolo să termini romanul. Ai clipit, ți-a scăpat un detaliu care ar putea da măsura unei situații. Poate că e inerent acest ritm când totul se întâmplă pe repede înainte în roman, inclusiv poveștile din trecutul naratoarei. Poate că e vorba și de faptul că acțiunea se întâmplă în București. Ceea ce vreau să subliniez e că e vorba de o proză abilă, care se menține suplă pe tot parcursul narațiunii.
Partea nasoală e că uneori am simțit că nu sunt dezvoltate destul anumite fire narative. De exemplu, cel cu dispariția Andei. A venit de nicăieri personajul ei și a ieșit la fel de repede din roman, fără să fie justificată prea mult ieșirea din scenă. Nu ai niciun hint că o să dispară așa cum o face. Mi s-ar putea argumenta că asta era și ideea, că dispare pe nepusă masă tocmai ca să arate că naratoarea nu o cunoștea pe Anda cu adevărat, ceea ce cam așa e overall, dar să scapi atât de repede de un personaj important, pe mine mă face să mă gândesc la lazy writing. Alt exemplu: cât de repede acceptă Dan noua situație cu naratoarea. Da, se știu din copilărie, da, e multă familiaritate la mijloc, da, e o relație bazată mai mult pe conveniență, obișnuință și prietenie, dar tocmai pentru că se insistă atât de mult pe diferența de statut social (săraci vs. bogați), poate că mă aștept la ceva mai mult scandal din partea lui Dan pentru faptul că a fost înșelat cu o femeie. Sau poate că nu am înțeles că civilizația ajunge pe peste tot, în cele din urmă, oricât de mult ai crescut la sat (până la urmă, Bucureștiul i-a adoptat pe amândoi). Sau poate, pentru că nu am fost niciodată într-o relație make-believe hetero, nu mi-e clar cât de multe se acceptă tacit într-o astfel de relație.
Și că tot am menționat lipsa dezvoltării anumitor fire narative, simt că Noaptea nu uită nu e tocmai un roman. E prea scurt ca să fie un roman. Pare o nuvelă sau o proză scurtă, dar ceva mai lungă. Pacing-ul e prea rapid pentru un roman. Mă rog, nu mă mai aștept la un roman de 400+ pagini scrise în contextul actual, dar totuși… Cred că ritmul e mai degrabă o sabie cu două tăișuri în acest caz. Da, nu te plictisește cu world building ca în secolul XIX, dar se simte uneori ca schița a ceva mai mare. E ca o mini-serie de pe Netflix care avea potențialul de a deveni un serial în toată regula, dar a fost anulat pentru că nu a adus profitul așteptat. Cred că mai era loc de explorat diferențele dintre săraci (naratoarea) și bogați (Anda), dacă și bogații au la fel de multe prejudecăți ca săracii (în fond, Anda nu-și asumă o relație oficială cu naratoarea, dar nici nu-i spune acesteia că are o relație deschisă cu Guillaume, partenerul Andei). Cred că mai era spațiu de explorat aceste personaje și motivațiile lor. Problemele Andei sunt menționate abia la final și se simt ca un deus ex machina, când până în acel punct, nu au fost semne că ele ar exista. Ele puteau la fel de bine să fie justificate de faptul că e indecisă, că nu are stare, că a fost abandonată de tată etc. Bine, de fapt tot finalul se simte ca un deus ex machina, de ce să vă mint? Ce nu se simte ca soluția to fix it all e modul în care sunt construite anumite personaje. O pot vedea pe Mona, mama naratoarei, mișcându-se în lumea în care e nevoită să trăiască, la fel cum o văd și pe naratoare sau chiar și pe Dan, iubitul naratoarei. Dar nu apuc să le văd interacționând la adevărata lor valoare.
Mi-ar fi plăcut să exploreze mai mult relația Monei cu astrologia și tarotul. Pentru toți heterosexualii care nu știu locurile comune ale unei anumite părți a comunității gay (cea mai tânără, de obicei), e deja un inside joke că gay-ii sunt interesați de astrograme și să dea în cărți de tarot. Nu zic că toți gay-ii fac asta, știu și persoane hetero care fac asta, dar prevalența acestor „apucături” e mai mare în rândul comunității LGBTQ+ decât în rândul heterosexualilor (așa înfăptuim noi revoluția împotriva heteronormativității). Se menționează o dată în tot romanul și după-aia nu mai e explorat acest hobby, care și arată modul în care stările de spirit ale Monei sunt reflectate de culoarea ochilor schimbătoare.
Așa că, de fapt, am mixed feelings față de romanul Silviei Dumitru: mă bucur că există și că mai scrie și altcineva despre relații safice, cu bune și rele, dar pare un schelet pe care mai trebuia să se construiască. Dar poate nu m-am prins eu și e o metaforă for the crazy 90s, și se construiește pe scheletul brutalizat al acelei perioade și atunci nu are cum să iasă ceva cu foarte multă „carne” pe el. La final, se simte ca scheletul unui ogar care a supraviețuit tranziției postcomuniste.
Silvia Dumitru, Noaptea nu uită, Editura Humanitas, anul publicării: 2024, nr. pagini: 152
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Natallia Nagorniak / Unsplash
carte slaba, nu prin tema…