Dragostea în cartea Marei Wagner e ca o zi de vară, în care soarele te topeşte la prânz, iar seara te surprinde în papuci o furtună. În patru părţi, care poate nu ar corespunde momentelor zilei, ci celor patru anotimpuri, avem şi fiorul îndrăgostirii, şi ridicarea unei familii, dar şi dezechilibrul şi încercarea de adaptare la noua formă de existenţă, de după dragoste.
„am un bolovan / şi-l port cu mine. / e mare, rotund, gri / şi neted ca o ghiulea” – acesta este supliciul despre care e vorba în carte, unul plăcut chiar şi atunci când devine insuportabil.
Până la un punct, cartea Marei Wagner are o continuitate de roman, deşi e construită ca o îmbinare de versuri şi note de jurnal. Există o unitate şi o cursivitate a scrisului, şi înţelegi că axul cărţii e povestea unui cuplu: cum se formează, cum se consolidează, apoi cum se complică, cum se destramă şi, în cele din urmă, cum i se duce dorul acestui cuplu, ultima pagină fiind dedicată unui status interesant: „itʼs complicated”.
De altfel, în interviul de aici, Mara Wagner a explicat cum a scris cartea aceasta, aşa că legătura subtilă între stratul unu – poezie şi note de jurnal – şi stratul doi – un roman neconvenţional despre un cuplu mi se pare acum mai uşor de înţeles. Totul pare foarte personal şi foarte intens trăit – bine, nu ştiu ce poezie mai e poezie dacă nu vine din interior…
Ideea este că Marei Wagner i-a reuşit un soi de radiografie a unei etape de viaţă. E cam ca atunci când te duci la psiholog pentru că nu-ţi înţelegi evoluţia ori reacţia la un anumit episod, iar psihologul îţi recomandă să scrii zilnic câte ceva în legătură cu fenomenul la care cauţi explicaţii. Ce înţelege cititorul de aici?
„nu mai ud florile, nu mai hrănesc pisica, / nu dorm, nu mănânc, / umblu toată ziua brambura şi te caut după fiecare colţ”
Că există o doză mare de banalitate în dragoste. Ea e mereu foarte intensă la început, dar are crizele ei şi, uneori, ca aici, gropi din care nu se mai ridică decât foarte greu (dacă se mai ridică vreodată).
Că atunci când intervine criza într-o relaţie, e uşor să acuzi, dar a acuza înseamnă a arăta unidirecţional. Pe când, în dragoste, dacă e dragoste, criza nu are o singură origine, vina e multiplă.
Că dragostea construieşte ritualuri. Când o relaţie se rupe, ritualurile zdrăngănesc ca nişte conserve goale agăţate de o maşină.
Că nimic nu e veşnic, nici măcar în dragoste. Nici măcar în dragoste.
„de când ai plecat sunt o rană ambulantă / când merg pe stradă las dâre de sânge.”
Te simţi bine citind cartea asta. E adevărat, uneori e cam multă inimă, iar unele rime s-ar putea să nu-ţi fie pe plac, dar aici e vorba despre dreptul autoarei de a fi chiar şi patetică (dragostea poate fi şi aşa). „Renovări. Amenajări interioare” nu se vrea o revelaţie în lumea poeziei româneşti şi este doar mărturia unor vremuri de văpaie şi de gheaţă dintr-o relaţie ca atâtea altele – doar că numai Mara Wagner a ştiut să le descrie aşa.
Mara Wagner, „Renovări. Amenajări interioare”, Editura Litera, anul publicării: 2019, nr. pagini: 160
scrie un comentariu