elefant.ro

În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sînt fantasme de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit. Căci pînă la urmă timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece. (Nadia Terranova)

Născută la Messina în 1978, acolo unde îşi plasează şi personajul principal (Ida Laquidara) din „Adio, fantasme”, Nadia Terranova dezvoltă teme comune cu Elena Ferrante sau Donatella di Pietrantonio („Cea care se întoarce”, Polirom, 2020). Nu doar temele sunt similare, ci şi maniera de a scrie. Aceste autoare par să aibă abilitatea remarcabilă de a-şi privi sub propria lupă relaţiile cu cei din jur, de a le diseca până la cele mai mici amănunte, de a le privi cu obiectivitate (nu fără sensibilitate şi nu fără durere), de a înţelege mult din ceea ce, zi de zi, ne scapă.

În „Adio, fantasme”, întoarcerea în casa copilăriei înseamnă revizitarea unui trecut greoi, dureros, încărcat cu responsabilitatea celei care, la doar 13 ani, a fost nevoită să aibă grijă de tatăl depresiv:

„Aveam treisprezece ani ani şi nu ştiam cât eşti de mic la treisprezece ani şi cât de mare crezi că eşti. Basmele rămase în urmă nu te previn, nu-ţi lasă moştenire ustensile. Care sunt indiciile că o epocă e pe cale să se termine?”

Tatăl este cel care, fără să anunţe, fără să ofere explicaţii, dispare şi nu se mai întoarce niciodată. Plecarea sa sub forma acestei dispariţii care nu lasă în urmă decât o absenţă greu de dus e o temă care la Terranova creează firul principal al romanului. Aproape pe acelaşi plan se află şi relaţia cu propria mamă, o relaţie conflictuală şi, totodată, sub semnul unei complicităţi născute din faptul de a-şi fi împărţit durerea.

Cum ne purtăm pe braţe trecutul în prezent? Până la ce punct îl lăsăm să ne aparţină şi să ne învăluie? Luptăm pentru a da uitării totul sau ni-l asumăm? Pentru autoare, relaţia cu fantasmele are o singură rezolvare: trecutul nu dispare, trebuie să retrăim relaţia cu traumele din trecut într-un mod diferit.

Pentru Ida Laquidara, douăzeci şi trei de ani mai târziu, fantasmele sunt încă acolo, ca dovadă că ele nu pleacă, de fapt, nicăieri. Fuga nu e o rezolvare, iar întoarcerea la origini pare să ofere, în multe exemple din literatură, cheia pentru un prezent care a făcut pace cu trecutul. O alianţă fragilă, dar funcţională. Realitatea trecutului, atât cât putem înţelege prin prisma scurgerii timpului, trebuie privită în faţă. Înţeleasă cu instrumentele din prezent şi, pe cât posibil, lăsată în urmă printr-un armistiţiu al acceptării.

Vina poate înfrânge sau ne poate ajuta să construim o rezilienţă indispensabilă în prezent. Tânărul Nikos, personaj care duce o altă luptă cu trecutul recent, e un exemplu care ne ajută, într-un final, să vedem o Ida care îşi dă voie, în cele din urmă, să încheie un capitol numit trecut, chiar şi în faţa unei noi pierderi.

Fantasmele sunt, adesea, moşteniri pe care nu le-am vrut şi pentru care nu suntem responsabili, dar care ajung la noi încă din fragedă pruncie sau, mai târziu, la o vârstă la care suntem încă în formare. Maturitatea nu e un scut, ci un punct al vieţii în care te aperi sau o iei definitiv la fugă, hotărât că nu se mai poate face nimic. Ida Laquidara îşi înfruntă şi-şi vindecă trecutul nu doar analizând, pas cu pas, tot ceea ce nu a fost de înţeles sau de neconceput în copilărie, ci şi prin acceptarea concluziilor pe care i le oferă prezentul. Necomunicarea erodează relaţiile (problema cu plafonul înălţat de vecini şi care s-ar fi putut rezolva printr-o simplă discuţie e un element important în portretizarea acestei idei). Visele Idei, „nocturnele” sale zbuciumate, sunt felurile inconştientului de a rezolva ecuaţii actuale, frământări cu vechime şi nelinişti cutremurătoare:

„Eu nu vreau să dezgrop trupul lui Hristos, vreau să dezgrop trupul tatălui meu. Vreau să-l îmbrăţişez, să-i şoptesc, să-i urlu, să-l ating, să-l îmbrăţişez iar.
Nu suntem aici ca să îngropăm, ci ca să exhumăm.”


Trecutul nu poate fi îngropat, ascuns, dat uitării. Trebuie să scoatem la iveală rănile, fantasmele, neînţelegerile trecutului. Să analizăm ce poate fi înţeles, să reparăm ce poate fi remediat, să iertăm ce poate fi iertat, să acceptăm ce poate fi acceptat pentru a merge mai departe. Doar astfel fantasmele rămân cu adevărat în trecut, acolo unde le e locul, într-o manieră care nu ne mai obligă să le purtăm cu noi mai departe, nu în aşa fel încât să ne facă rău.

„Fata din fotografie tace, în casă e zăpuşeală şi o linişte deplină. Ea se încăpăţânează să aibă şaisprezece ani, vrea să-i păstreze neapărat, nici măcar nu bănuieşte că o să-i aibă pentru totdeauna. Cineva în spatele ei, dincolo de balcon, o fantasmă în vânt şopteşte: viaţa e ein Augenblick, o clipire, dar e un ecou al lecţiei de germană, iată unde a auzit cuvântul ăla. În spatele zâmbetului ei, Ida Laquidara e sigură că va rămâne aşa pentru totdeauna. Crede – şi nimeni n-ar putea-o face să renunţe la idee – că pentru ea totul se va întâmpla înăuntrul înfăţişării pe care o are acum, înăuntrul forţei precise a unei singure vârste. Fată oprită în timp, ascultă-mă: femeia care poartă azi numele tău te respectă atât de mult, încât nu te mai numeşte fetiţă. Femeii care apucă fotografia îi e străină compasiunea habotnică a adulţilor, aşa că te poţi încumeta să-i oferi o recompensă.
            Curaj.
            Numai tu poţi pune în scenă amintirea aia. Exact aia.”

Ida e „o femeie matură, ţintuită în beznă de păpuşile copilăriei” sale, un om între oameni cu fantasme din cele mai diverse, cu bagaje în care se ascund tot felul de răni. Durerea Idei se revarsă în valuri, odată întoarsă în casa copilăriei, acolo unde dispariţia tatălui (o dispariţie care nu lasă în urmă nimic în afară de un ceas deşteptător oprit la şase şi şaisprezece minute) devine o absenţă prezentă şi continuă:

„Moartea e un punct staţionar, în vreme ce dispariţia e absenţa unui punct, a oricărui semn de punctuaţie la capătul cuvintelor. Cine dispare preface timpul şi un cerc de obsesii îi învăluie pe cei care supravieţuiesc. În dimineaţa aceea tatăl meu hotărâse să se facă nevăzut, ne închisese uşa în nas mie şi mamei mele, căci nu meritam cuvinte de rămas-bun şi explicaţii. După multe săptămâni în care stătuse nemişcat în patul conjugal, se ridicase, oprise ceasul deşteptător fixat să sune la şase şi şaisprezece minute, ieşise din casă şi nu se mai întorsese.”

sau

„Între apus şi cină absenţa tatălui meu mă vizita din nou. Deschideam uşa de la balcon, sperând ca furtuna să se strecoare prin tavane şi să lărgească crăpăturile din zid, imploram vântul de nord să se transforme în uragan şi să răstoarne pe jos ceasul şi scaunele, să ridice în aer patul, pernele, aşternuturile. Nu vrei să ştii că m-am făcut mare, nu te interesează?”

Relaţia cu mama ei şi cu prietena din copilărie, Sara, se dezvăluie mai mult abia la maturitate, atunci când conflictele ies altfel la iveală, atunci când se spune ceea ce nu se putea rosti în trecut pentru că momentul trăit e întotdeauna cel mai greu de descifrat.

„În momentul acela am înţeles ce înseamnă cu adevărat o mamă: ceva de care nu te poţi adăposti.  Se spune că o mamă dă totul şi nu cere nimic. Nimeni nu spune însă că ea cere totul şi dă ce nu cerem”, va spune Ida.

Luciditatea relaţiilor este la Ida o armă în lupta cu trecutul. Relaţia cu soţul ei, transpusă în dicţionarul celei care ştie ce fel de aşteptări îşi mai poate face, e un exemplu concret al unei astfel de înţelegeri depline.

Tristeţea nu dispare, ci devine parte din peisaj într-un fel în care e acceptată, înţeleasă, văzută ca firesc al unei vieţi omeneşti. Plăcerea propriilor confruntări se iveşte şi ea, element esenţial în traversarea propriei vieţi, ca atunci când Ida se pregăteşte să traverseze, de data aceasta de una singură, spre continent, înapoi spre Roma. O epocă se încheie, un nou ritm de viaţă se pune în mişcare.

Nadia Terranova, „Adio, fantasme”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Jennifer Martin pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here