De curând au apărut la Editura Vellant două cărți de poezie care te atrag imediat prin copertele lor: „Noctiluca”, de Ioana Nicolaie, și „Și tot mă ridic”, poeme de Maya Angelou în traducerea Dianei Geacăr. Din motive diferite, desigur, sunt două cărți pe care ți-e pur și simplu drag să le ai în bibliotecă. Imaginea pentru coperta volumului „Noctiluca” e dată de Sidonia Călin și e pur și simplu o desfătare s-o privești, iar poemele despre mamă ale Ioanei Nicolaie m-au emoționat foarte tare — scena imaginată cu mama dispărută în Japonia care „admiră la nesfârșit răsăritul” m-a cam făcut să plâng.
„Fapt
Mama a dispărut în Japonia
s-a mutat pe-un povârniș
la doi pași de-o verandă care nu e
de ferestre care nu sunt
de copii care se șterg
ca agoniseala din polonic
când totul se răstoarnă
mama stă și admiră la nesfârșit
răsăritul”
Ilustrația pentru coperta poeziei de Maya Angelou e realizată de Ioana Petcu. În toată această desfătare poetică, mă bucur mai întâi că ies și la noi cărți cu coperte așa frumoase, că traducătorii și traducătoarele sunt trecuți pe copertă și că avem poezie de Maya Angelou în traducerea unei alte poete minunate. E al treilea volum de poezie semnat de Maya Angelou („And Still I Rise”, publicată în 1978). Cu toate că poezia de aici nu e despre asta, parcă o simți imediat și știi că ai de-a face cu o militantă pentru drepturile civile — dar și pentru corp și identitate. Poemul „O femeie fenomenală”, deja arhicunoscut și emblematic, mi se pare că are o rezonanță incredibilă și astăzi — chiar și în contextul social și cultural, mai ales în ceea ce privește raportările noastre mai mult sau mai puțin productive la corp și imaginea corpurilor. Acest poem care vorbește despre încrederea de sine și despre situarea ta exactă, asumată, frumoasă și puternică în propriul corp și în propria viață, are un efect aproape terapeutic și e o poezie pe care probabil am vrea să le-o dăm s-o citească fiicelor noastre și nu numai. Deși engleza e o limbă accesibilă pentru noi azi, nu putem să nu subliniem importanța pe care o are o astfel de traducere și, în definitiv, utilitatea ei. E ușor sentimentalist să spui că te bucuri când te gândești la adolescente care intră în librărie și răsfoiesc Maya Angelou și dau peste poeme despre iubirea de sine, despre corp și identitate, despre cât de frumoase suntem doar pentru că suntem. Într-o lume în care corpurile femeilor sunt arhi-criticate, astfel de cărți sunt un balsam și un manifest. Și nu e cu atât mai grozav când ele au fost scrise cu 45 de ani în urmă și poeziile au poate vârsta unora dintre părinții acestor adolescente?
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Am citit Și tot mă ridic cu o plăcere sporită — pentru că e unul din efectele pe care le creează o astfel de carte. Te face să te simți mai senzuală și mai atentă la propriul corp, te face de asemenea să zâmbești pe alocuri și nu datorită unui efect comic. E mai mult o reacție satisfăcută raportată la lucrurile pe care le-ai întâlnit între paginile cărții — ce e formidabil e că ai impresia că o cunoști pe Maya Angelou citind aceste poeme. Ai senzația că o vezi mergând, legănându-se, că se uită la tine cu privirea ei seducătoare și că poți înțelege, imediat, de ce oricine se poate îndrăgosti de ea. În acest sens, sunt fermecătoare versurile și au fost mai multe bucăți de traducere care mi s-au părut într-adevăr foarte puternice — cu toate că e firesc și pe alocuri să nu te poți situa social și cultural complet, iar asta are mai degrabă legătură cu momentul scrierii acestor versuri. Însă, în această primă experiență a citirii volumului, eu m-am concentrat aproape exclusiv (și deloc intenționat) asupra corpului, senzualității, asupra încrederii de sine și acestei voluptăți naturale, acestui mod atât de „complet” de a privi feminitatea. Fără niciun soi de carențe sau întrebări, un lucru cu care nu m-am putut identifica niciodată. Mi s-a părut fascinant (chiar în sensul de hipnotizant, atunci când ceva te agață și te pierde suficient cât să uiți care e realitatea ta) firescul cu care a navigat și a predicat această feminitate în versuri.
Și tot mă ridic e împărțită în trei părți, ultima dând și titlul volumului. Celelalte două, „Atinge-mă, Viață, dar nu ușor” şi „Călătorind”, se potrivesc minunat cu apetența pentru viață și mișcare, ceea ce te face s-o citești pe Maya Angelou ca pe o preoteasă a vieții și trăirii. Dar nu în mod necesar în mod hedonist, ci mai degrabă ca o asumare a dificultăților aferente existenței și a forței cu care le poți înfrunta.
„Viața nu mă sperie deloc
Chiar deloc
Chiar deloc.
Viața nu mă sperie deloc.” (p. 58)
Sunt umplută de admirație atunci când interpretez astfel „filosofia” Mayei Angelou — pentru că, mai departe de toate nuanțele, e într-un fel un manifest al puterii. O forță feminină senzuală indestructibilă.
Poemul care dă startul volumului este unul despre violența domestică deghizată în iubire: „Un fel de iubire, spun unii”. M-a tulburat acest început din multe unghiuri, dar mai ales dintr-unul profund social și prezent — pentru că e o narațiune pe care cred că o putem înțelege bine în România, la nivel teoretic și practic, cum abuzul în relație este confundat cu iubirea. Mai departe de o luptă a „puterilor” între două persoane într-o relație, în măsura în care un astfel de conflict apare. Și de multe ori apare, indiferent dacă vorbim despre un bărbat și o femeie, un bărbat și un bărbat, o femeie și o femeie sau pur și simplu între persoane care își definesc altfel identitatea aceasta — așa cum învățăm din cărți precum „In the dream house” de Carmen Maria Machado (o carte de nonficțiune despre abuzul neevident dintr-o relație lesbiană). Mai departe de conflicte de tipul ăsta, abuzul înfrumusețat și acoperit cu sacrificiu și dragoste e un lucru pe care îl putem înțelege bine ca societate și e inevitabil cutremurător să intri într-o carte cu un astfel de poem.
„Ura e adesea confundată. Limitele ei
Sunt undeva dincolo de ea. Iar
Sadicii nu vor învăța că
Dragostea, prin natura ei, cere o suferință
Ce nici pe roata de tortură nu poate fi simțită.” (pag. 9)
Neieșind din sfera aceasta a afirmării vieții, mișcării, puterii de sine, Maya Angelou scrie o poezie puternică despre feminitate și senzualitate și mi-am dat seama doar la final că a reușit să mă seducă și pe mine cu instanțele acestea. Am privit cu admirație și o ușoară urmă de invidie această narațiune concretă, iremediabil Adevărată cu A mare și sigură despre feminitate, despre cum nu există niciun soi de îndoială în privința ei. De aici până la a simți cât de atrăgătoare trebuie să fie o astfel de ființă, e doar un pas. Însă și nevoia unei relatări atât de exacte și fascinante despre feminitate mă face să cred că și la sfârșitul anilor 70 existau semne de întrebare sau viziuni să zicem anacronice. Sau cel puțin inadecvări și moduri inexacte în care femeile își defineau această feminitate. Poate că sunt doar supoziții deplasate, cu siguranță nedocumentate. Însă ce e cert e că Și tot mă ridic e de-o forță senzuală fabuloasă — din toate punctele de vedere. Și nu pot decât să le doresc fetelor și femeilor să-și „scrie” lor însele un poem ca „O femeie fenomenală”. Aș zice că e despre iubirea de sine — adevărată, sinceră, sigură, iertătoare și fără niciun obstacol de a ajunge la sine însăți. E probabil despre cea mai bună, caldă, total imperfectă (și de aceea grozavă) îmbrățișare pe care ți-o poți da ție însăți (un fel de Flowers a lui Miley Cyrus). Maya Angelou, la dispoziția dumneavoastră, o poezie despre forță și iubire autentică.
„Femei frumoase se-ntreabă care e secretul meu.
Nu-s drăguță, nici făcută pe măsuri de fotomodel,
Iar când încep să le povestesc,
Ele cred că le-amăgesc.
Le spun,
E-n atingerea brațelor,
În lățimea coapselor,
În pasul hotărât,
În forma buzelor.
Sunt fenomenal de
Femeie.
Femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Pășesc într-o cameră
Cât mă vedeți de calmă,
Apoi spre un bărbat,
Băieții se ridică sau
În genunchi cad.
Se-nghesuie în jurul meu
Un roi de albine.
Le spun,
E focul din privire,
Sclipirea dinților,
Legănarea taliei
Și veselia tălpilor.
Sunt fenomenal de
Femeie.
Femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Chiar și bărbații s-au întrebat
Oare ce-au văzut la mine.
Atât de mult se chinuie,
Dar nu pot atinge
Misterul din mine.
Iar când încerc să le-arăt,
Ei zic că tot nu-nțeleg.
Le spun,
E-n curbura spatelui,
În lumina zâmbetului,
În culmile sânilor,
În eleganța stilului.
Sunt fenomenal de
Femeie.
Femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Acum înțelegeți
De ce nu-mi plec fruntea.
Nu țip, nu m-agit
Nici nu ridic vocea.
Când mă vedeți trecând,
Să fiți mândre-ar trebui.
Vă spun,
E-n țăcănitul tocurilor,
În buclele părului,
În palmele mâinilor,
În nevoia lor de a primi atenția mea.
Căci sunt fenomenal de
Femeie.
Femeie fenomenală,
Asta sunt eu.” (p. 14-16)
Maya Angelou, „Şi tot mă ridic”, Editura Vellant, anul publicării: 2023, nr. pagini: 72, traducere: Diana Geacăr
Cartea este disponibilă aici:
scrie un comentariu