Editura Eikon; anul apariţiei: 2018; pagini: 164
“Dacă romanul Camera de probă este o parabolă a singurătăţii, a dorinţei de detaşare şi retragere din faţa lumii, romanul Memoria corpurilor (Editura Eikon), este traseul în oglindă pe care îl urmează iubirea dintre doi oameni. Oraşul, nu teatrul, joacă de data aceasta un rol esenţial în redescoperirea fiecăruia. Nu iubirea transformă, ci mediul şi felul în care ştim sau nu să trăim în mijlocul oraşului sau în miezul lumii. O poveste care se naşte în Lisabona, pe străzile luminate de felinare, şi o poveste care îşi duce unul dintre personaje în universul scriitorilor din Madrid. Firele se despart pentru a-şi spune, separat, povestea. Un roman aproape epistolar, un fals jurnal pe care Lina şi Atilio îl scriu de la distanţă, fără a rosti vreodată vreun cuvânt. Un roman despre cum ne îndepărtează tăcerea, nu doar de celălalt, ci şi de noi înşine.
E aproape un roman al pierderii iubirii şi, în acelaşi timp, al semnării unui tratat de pace cu ceea ce este poate cea mai tăcută despărţire. Cuvintele nu îşi îndeplinesc până la final rolul, scriitorii protagonişti nu îşi scriu, de fapt, niciodată. Tăcerea este cea care decide soarta pe care o urmează relaţia dintre doi oameni, necuvintele sunt cele pe care se poate da vina în cele din urmă. Cum iubim? Cum ne vorbim când iubim şi, mai ales, ce ne spunem când simţim că distanţa dintre noi şi persoana iubită creşte pe zi ce trece? Lăsăm loc cuvintelor să îşi îndeplinească misiunea sau dăm voie tăcerii să preia controlul? La astfel de întrebări ne invită Memoria corpurilor, iar răspunsurile se află pe jumătate în inima celui care citeşte.”
Cumpără cartea: librariaeikon.ro, librarie.net, libris.ro, carturesti.ro.
Fragment
“Simone de Beauvoir spunea că i-ar fi plăcut ca-n interiorul ei să existe o altă femeie care să o privească. O altă variantă a mea care să mă vadă din exterior. Una care să se bucure pentru mine. Cineva care, de la distanţă, dar nu foarte de departe, să vadă ce nu văd eu. Şi să vină să-mi spună. Ca o rugăciune pe care am auzit-o cândva. Să speri ca-n cele din urmă să vezi şi tu ce văd cei care ţin la tine când te privesc. Să vezi femeia care te aplaudă, să vezi femeia care nu-şi ascunde chipul când trece pe lângă oglinzi sau care, dimpotrivă, nu le ţinteşte de la distanţă pentru a-şi verifica atent imperfecţiunile. Şi cine-ar putea fi femeia asta? Poate doar un copil, eu, mică, atunci când nu ştiam, când nici nu-mi amintesc cum arătam sau dacă mă priveam în oglindă. Dar mă bucuram cumva de mine şi pentru mine. Exista, aşadar, un timp în care cea care azi ar fi trebuit să aplaude nu plecase încă.
El
Îmi propun să refac multe dintre lucrurile pe care le-am scris până acum. Adevărul e că aş prefera să fac orice altceva. Să număr liniile care despart plăcile de faianţă din bucătăria mică şi portocalie, să trec apoi la cele din baie. Şi să mă prefac că altcineva scrie, în timpul ăsta, romanul. Sigur că nu funcţionează aşa. Pe nimeni n-ar interesa un almanah al liniilor şi formelor geometrice pe care le formează plăcile de faianţă în cele două camere. Pe nimeni în afară de mine fiindcă aş fi, desigur, mândrul posesor al rezultatului muncii mele concrete. Iar asta ar fi ceva ce s-ar putea cuantifica. Sunt exact atâtea linii câte vă spun. Sunt exact atâtea forme câte am identificat. Nimeni, dar absolut nimeni, n-ar putea nega valoarea adevărului exprimat. Iar toate astea ar fi incluse într-un almanah pe care orice scriitor l-ar putea răsfoi în voie când ar simţi că e cazul să facă asta. E vital să nu uiţi gustul dreptăţii şi, mai ales, al îndreptăţirii. Să ştii că ai construit ceva de care să te poţi agăţa ulterior, ceva care nu se schimbă fără voia ta.”
scrie un comentariu