E util, câteodată, să citeşti câteva date şi despre autoare, înainte de a te apuca de carte. În cazul lui Deborah Levy ai remarca faptul că, pe lângă romancieră, este şi poetă, şi autoare de teatru. Are vreo două nominalizări la Man Booker, inclusiv pentru „Lapte fierbinte” şi, mi se pare important de amintit, câteva nominalizări şi la premii dedicate prozei scurte.

Spun că e util, pentru că picături din toate acestea se disipează în roman. Există şi poezie, şi dramaturgie, dar şi acel calcul al surprizei ori senzaţia că fiecare cuvânt îşi are rolul lui – chestiuni specifice prozei scurte. O combinaţie interesantă, pliată pe existenţa a două personaje feminine, mamă şi fiică, al căror trecut pare plin de chestiuni încă nelămurite.

Mama, Rose, suferă de o boală indefinită, iar fiica, Sofia, din motive ce se dezvăluie treptat în roman, îi planifică o vizită la o clinică de pe coasta de sud a Spaniei. Vizita le va oferi numeroase răspunsuri, le va mijloci întâlnirea cu un medic nonconformist, ale cărui metode de cercetare-vindecare sunt cel puţin ciudate, şi le va oferi acel răgaz de care orice familie are nevoie câteodată pentru a se regăsi.

„Noi suntem mamă şi fiică, dar suntem oare o familie?”

Poate că întrebarea care iese din cartea asta e: ce anume face din nişte oameni care locuiesc împreună să fie o familie? Şi, de aici, care sunt limitele libertăţilor şi ale responsabilităţilor dintr-un astfel de cadru, pentru ca o familie, odată recunoscută ca atare, să nu sufoce individualitatea?

„Lapte fierbinte” nu a fost degeaba nominalizată la Man Booker, deşi pare mai degrabă un soi de carte pentru cititorul care caută acalmia şi nu vârtejul, care se delectează visând şi nu doreşte să stea cu un nod în gât de la începutul şi până la sfârşitul cărţii. Surprinde foarte bine lentoarea pe care o imprimă vieţii căldura teribilă şi relieful torid din sudul Spaniei. Împreună cu Rose şi Sofia, cititorul este atras într-un soi de beţie ori de halucinaţie. Pare că totul se întâmplă mai încet şi mai fără explicaţie decât până în momentul în care cele două femei ajung la clinică şi e ca şi cum ai tot înota într-o apă doldora de alge – ca să nu zic moluşte, că tot sunt multe în carte – fără să mai poţi ajunge la mal.

Persistă senzaţiile de sufocare şi de dorinţă de a evada, care vin, cred, de la ambele personaje feminine, ale căror vieţi sunt neîmplinite, frustrante, lipsite de semnificaţie.

Sunt şi unele afirmaţii care te şochează, cum e cea pe care o face Sofia despre Rose: „Dragostea mea pentru mama e ca un topor. Taie foarte adânc.” După cum sunt şi imagini cu care rămâi şi cărora le cauţi împerechere: un şarpe tăiat, un câine eliberat, o replică aruncată în casa noii familii a tatălui Sofiei, conform căreia ei să nu i se pună cele mai bune tacâmuri. Chestiuni ciudăţele, ca nişte condimente aruncate ca să dea gust, pe care însă fiecare le va aprecia după propriile aşteptări ori preferinţe.

„Memoria e o bombă”, zice la un moment dat cineva în această carte. Până la urmă, poate că asta e o soluţie pentru fericirea în cuplu – unde cuplu poate fi şi duetul mamă-fiică: să uiţi trecutul şi să o iei de la zero, cu o nouă dorinţă de a descoperi ceva bun în cel/cea de lângă tine.

Deborah Levy, „Lapte fierbinte”, Editura Litera, 2018, nr. pagini: 288, traducere: Adriana Bădescu

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here